Zoe Dantes: “Ți-ai rupt aripile? Nu contează! Tu zboară!”

Au încercat să-ți rupă aripile ca să nu mai poți zbura? Ce contează? Cu jumătăți de aripi, vei urca din nou pe stânci, pentru ca vulturii nu mor ușor.

Vulturul zboară până la capăt. Își asumă zborul, își asumă înaltul. Asta a învățat el de când are aripi. Nu știe să facă altfel.

Pentru el, ca și pentru tine, omule, zborul e totul! Să vadă lumea de sus. Să se poată roti peste prăpastii, să se poată înălța până la ceruri.

Ca și omul! Chiar dacă e la pământ , chiar dacă i-au fost rupte aripile, chiar dacă i-a fost luată speranța, omul nu trebuie să rămână acolo. Jos!

Nu. Niciodată!

Cu aripile frânte, cu inima zdrobită de încercările vieții, el reușește să se adune, măcar pentru ultimul zbor, deasupra stâncilor. Ca să se așeze pe cea mai înaltă dintre ele și să renască. Din nou și din nou!

Nu știe, omul, ca și vulturul, dacă încercarea e încercare sau pedeapsă! Omul ca și vulturul, învață să accepte ce vine. Furtună sau soare, ploaie sau vânt. Nici nu mai contează! El știe ca singura cale pe care o mai are este aceea de a Învia! De câte ori va fi nevoie. Pentru ca are aripi!

Și unul și celălalt. La unul nu se văd deși sunt acolo, la celălat se văd, mai ales dacă sunt frânte. La cel ce nu se văd, se simt. Se simt în străfundul inimii și al sufletului. Ca și vulturul, unii oameni au puterea să zboare, oricât de potrivnică ar fi furtuna. Învață să zboare pe cursul vântului, bătut de ploaie sau zăpadă, se ridică mai sus decât ar fi putut să-și imagineze de acolo de jos, de unde se părea ca a fost îngropat pe veci. Unii i-au zis ca i- au vrut binele! Alții s-au bucurat când l-au văzut cu aripile frânte.

În ciuda tuturor, omul ca și vulturul, a găsit tăria să se adune, să întindă aripile sufletului și să-și ia zborul.

În ciuda tuturor.

Cu cât a căzut mai jos, cu atât mai înalt se va duce. Pentru că vulturul a văzut ca are aripi de la început! Le-a simțit și a știut ca trebuie să le deschidă și să-și dea drumul deasupra prăpastiilor. Omul în schimb, a fost nevoit să-și descopere aripile în timp și mai ales în căderi.

Căci ce înălțare poate fi aceea care nu e anunțată de cădere?! Nu poate fi!

Omul cade și se ridică! Ca și vulturul!

Nu moare ușor și nu se dă bătut! Se ridică, se adună, privește spre Cer și știe ca acolo trebuie să ajungă. Abia atunci înțelege ca are aripi!

Ca Dumnezeu în marea Lui milă i le-a pus acolo, în speranța ca el, Omul le va simți într-o zi și le va deschide.

De asta sunt date căderile! Ca să înțelegem ca avem aripi! Și ca în fiecare dintre noi, se poate afla un Vultur!

Adică El! Adică Hristos!

Pentru ca zborul e al Lui și e dăruit nouă de El!