În pestrițul, convulsionatul peisaj literar actual, Alexandru Petria este greu de încadrat în vreo direcție și greu de asociat unei grupări literare. El este o voce unică, ce răsună strident sau gutural, răzbătând către public mai degrabă din social medial decât din revistele literare, totuși a strâns în juru-i o largă paletă de cititori ce-i împărtășesc opiniile și se regăsesc în cuvintele sale. Poet și jurnalist deopotrivă, Petria este un nonconformist, un veșnic revoltat, ce îmbracă adesea haina revoluționarului pornit să ridice baricade în mijlocul bulevardului ori pe aceea a cabotinului adorabil ce freamătă așteptând bătăile de aripi ale efemeridelor numite îndeobște banale tandrețuri. Sceptic sau cinic de cele mai multe ori, se remarcă printr-un realism de o luciditate (sin)ucigașă care polarizează, obligând lectorul să se poziționeze într-una dintre cele două poziții extreme, fiindcă Petria nu știe calea de mijloc. Sau, dacă o știe, o respinge aprioric, considerând-o potrivită oamenilor mici de spirit, pigmeilor-râme.
Recentul volum de poezie, Înainte de venirea asteroidului, adună între coperte câteva zeci de creații eterogene, cu tematică diversă, de la trecerea timpului și relația om – societate, până la tema iubirii sau a rolului poetului în lume (în această lume greu de înțeles). Mult disputata pandemie, apoi războiul din vecini (anticipat de Petria ca soluție de recuperare a pierderilor din lockdown) și (parcă) eterna oportunitate insațiabilă a indiferenților politicieni sunt fundalul care configurează liniile de forță pe care va curge poezia, în așteptarea… asteroidului menit a arunca de pe orbită Pământul plat, așa cum prognozează diverși creatori de fake-news ori stranii călători în timp. Motiv pentru care observă: „sunt timpuri/ ca un gang-bang la a doua venire” (vremuri ciudate).
În opinia autorului, poetul are har, dar și o menire și o datorie. Datoria față de sine – de a nu accepta autoamăgirea. Datoria față de lume – de a spune adevărul, de a trezi conștiințe. Perspectiva poetului asupra lumii nu poate fi una comună: „privirea e târârea ta din lăuntru (sic!, n.n.) spre afară;/…/ fără să fii ești mai orb ca orbul,/ privirea e a calității, nu e în cantitate/…/ târăște-te să fii în culorile lumii tale” (până când apa nu se bea doar de sete). Din acest motiv, artistul cuvântului va căuta Frumosul în actualele „bube, mucegaiuri și noroi”: „cum aerul rebel e singurul pe care merită/ să-l iei în cârcă,/ o găsești în cuvinte aspre,/…/ adevărata frumusețe se întoarce/ în cuvintele aspre” (adevărata frumusețe).
Petria refuză lirismul facil, respinge ideea de a scrie „frumos”, pe placul degustătorilor de versificare „la modă”. Știe că stârnește polemici, că zgândărește orgolii, că vorbele sale îi vor atrage oprobiul unora, dar nu-i pasă, fiindcă și-a câștigat locul în lume luptând cu condeiul în mână: „mi-am scos locul meu de aer/ dintre locurile celorlalți/…/ sigur că nu mă suportă toți/…/ și mai zic: «i s-a urcat la cap,/ nu mai vrea să stea la masa noastră,/ lasă că o s-o încurce,/ o să vadă el!», le aud vorbele și nici că-mi pasă,/ am strâns zeci de ani din dinți/ pentru locul meu de aer,/ e locul în care vreau să mor,/ un loc fără ipocrizie” (un loc fără ipocrizie). Acelora care așteaptă altceva de la creația sa, le declară deschis: „adevărul și frumusețea stau în imperfecțiune/ și-n vulnerabilitate,/ în căutare – de fapt,/ stai calm pe cât liniștea te înconjoară/ și-și clipocește prezența,/ moartea este reala întregire a familiei” (reîntregirea familiei).
Împăcarea creatorului cu sine este totuși căutată de cel neliniștit: „cum să te împaci cu propria minte,/ fără să devii o minune?/…/ știu că nemulțumirea te învârte uneori până la amețeală” (nu ești nici sfânt sau erou să-ți iasă). Doar că viața îi oferă un răspuns intuit: liniștea nu-i este dată creatorului, cum reiese și din mergi pe treaba ta: „sfâșietoarea acceptare a realității și o eliberare,/ să-ți trăiești viața cu adevărat/ e să fii numai în ceea ce depinde de tine”.
Împărțit între condiția biografică (constrângătoare) și cea de creator (a nelimitării), Alexandru Petria își caută locul în lume – locul de poet, să fie clar! –, anticipând ecoul glasului său venind dinspre cititori: „nu am timp destul să locuiesc în mine,/ prea m-am obișnuit să-l dau celor care-mi întorc înjurături/ și zâmbete mâzgălite de ironie,/ cei ce mă urmează sunt excepții,/…/ locuiesc irosindu-mă/ și tocmai irosirea e locuirea cu rost,/ locuirea întreagă-i muzica bizară pentru orfani și văduve” (muzica bizară pentru orfani și văduve).
Înțelegând că angajarea sa socială (poetul nu se poate desprinde de jurnalist, așa cum ziaristul incisiv Petria rămâne poet și în cronici) presupune demnitatea unei coloane vertebrale neafectate de cifoza provocată de compromisul de a îngenunchea înaintea celor puternici, acceptă ideea că ar putea deveni model pentru unii dintre cei treziți de versurile sale, de aceea își face autoportretul într-un crochiu scrijelit cu lama în lemnul biroului la care scrie: „omul rotund nu e de vândut în târg,/ omul rotund e o stare de spirit;/ și câți bani poți să iei pe o stare de spirit?/ și, apoi, de ce să le dai altora idei,/ cu toate că ne încurcă socotelile?/ merită, dacă se întoarce?/ omul rotund e ca gălbenușul oului,/ gălbenușul propriei case,/ omul rotund e un simptom al libertății,/ un termen de comparație nerezonabil./ să nu ne ascundem după degete,/ ucideți omul rotund, când îl întâlniți!/ ucideți-l, carnea de pe gril să ne rămână întreagă!”. Din acest motiv, se ferește de ei și îi vitriolează pe cei care, deziluzionați, așteaptă ca lucrurile să se întâmple, precum citim în nicio milă pentru cei ce se spun fără luptă: „refuzul de-a lua seamă fiind complicitate./ te amăgești că o să scapi privind fără să vezi,/ nicio milă pentru cei ce se supun fără luptă”.
Din păcate, nici viitorul nu se întrevede în note mai luminoase: „nimeni n-are habar cât o s-o țină așa./ că e de la asteroidul care s-ar putea să ne lovească/ ori de la vreo molimă, sunt zvonuri./…/ nevoile de bază au capacul pus,/ nu-s la înghesuială să fiu dat afară din casă./ nu e întoarcere/ când povestea sunt eu” (când povestea sunt eu).
Ca poet al iubirii, Alexandru Petria își cenzurează gesturile romantice, cuvintele infuzate cu lirism grațios, născător de diafane stări de grație. În viziunea sa, dragostea este un instrument muzical ce rezonează cu felul de a fi al îndrăgostiților. „despre ce iubești/ nu folosi vorbe mari” (să te trezești în ce iubești) îndeamnă poetul, deoarece „până unde-mi întind privirea/ își află loc și privirea ta” (de parcă ar face dragoste).
Cu toate acestea, aduce în discuție sinonimia dintre iubire și acceptarea celuilalt, adică consimțirea, în fine, a conformismului: „e ok, o iubești./ iubirea e ca monotonia tihnită a aerului condiționat./ dacă reușești s-o asculți până la capăt/ (fără s-o întrerupi)/ când meșterește din cuvinte/ o tâmpenie monumentală,/ atunci o iubești cu siguranță” (monotonia tihnită a aerului condiționat).
Nu se autoiluzionează însă: dincolo de trăirile interioare, dragostea este și a trupului, nu doar a sufletului și a minții: „degeaba te afunzi în argumente/ despre distincția dintre literatură și viață,/ dragostea-i un sport de contact:/ îi săruți povârnișul de transpirație/ de deasupra buzei/ și o privești în ochi de parcă ați face schimb de ochi,/ să te vadă cu ochii tăi,/ și nu mai încape nicio problemă” (dragostea-i un sport de contact).
Observația cotidiană aplicată asupra individului și societății trezește, nu o dată, cinismul poetului Petria, așa cum descoperim într-o lecție simplă: „prima lecție de zbor e întâiul picior în fund,/ primul pumn zdravăn în gură”, întrucât nu mai știm distincția dintre valoare și preț, astfel că „democrația era o moluscă picurată cu răni vinete./ am mâncat până am uitat/ să ne imaginăm cuvintele/ sau ne-au uitat ele;/ și nu ne-am dat seama că e gata” (nu ne-am dat seama că e gata).
Deși zarurile par a fi aruncate, iar șansele omului de a se salva din propria orbire și neputință infime, artistul îndeamnă la luciditate și la savurarea bucuriilor simple: „dacă viața ta/ e precum o mireasă părăsită la altar,/ nu-ți unge nemulțumirea peste dimineți,/ n-o scuipa pe rumegușul amurgului./ puțini te vor compătimi,/ majoritatea va chicoti în pumni,/ e în datină ca banii falși/ să-i rostogolească pe cei adevărați și,/ ce e mai de bază, învață/ că oricum ai prăji cartofii/ sunt numai cartofi prăjiți” (lecția de bază).
A exista în timpurile acestea nu este un lucru ușor. Elocventă este poezia cu titlul ura: „discutam cu un prieten/ cu care m-am cotonogit verbal/ că am uitat să ne ascultăm,/ ura coaptă în pâine,/ ura trasă împreună cu purecii și blana câinilor vagabonzi/ și-n biserici/ de aici pleacă, spunea./ ura lățește aerul morții/ și acoperă locul aerului nostru și al vostru,/ locul de trăit nu știu să aibă altă parte./ ca într-o cezariană dementă,/ copilul e cusut în burta mamei/ ca să nu mai țipe”.
„Câtă luciditate, atâta existență și deci atâta dramă” i se aplică și poetului Alexandru Petria, care înțelege, implacabil, singurătatea poetului în aceste vremuri stranii, în care insensibilitatea și mercantilismul sufocă orice expansiune a eului autentic: „prietenii te primesc precum în audiențe,/ pitice relații de birou, suntem în gât cu afaceri,/ să oferi o pâine nu e să-ți tai o bucată din suflet/ ci o monedă nebună de schimb,/ cele mai adevărate cuvinte sunt cele nespus// vremea-i de întristare, vremea-i cu trădări,/ vremea s-a înclinat atât spre dus/ că morții nu ne recunosc/ și le e rușine cu noi” (morților le e rușine cu noi). Dar nu se oprește din căutare. Pe această navă în furtună, va găsi un punct al echilibrului în tangaj.
Autor: Voichița Pălăcean-Vereș
(Revista Tribuna 1-15 iunie 2023)