”Sunt frumoși, tineri și străluciți. Sunt noii imigranți în Germania. ’’Die neuen Gastarbaeiter’’, titrează săptămânalul Der Spiegel pe prima sa coperta. Acești ’’noi muncitori invitați’’ nu mai sunt însă țăranii din Anatolia anilor 1960, veniți pentru a pune pe picioare uzinele de automobile din RFG. Ei sunt italieni, spanioli, greci și est-europeni. Sunt licentiați la cele mai bune universități din țările lor și formează, dupa cum scrie Der Spiegel, ’’tânăra elită a Europei, pentru economia germană’’. În aceasta săptămâna, De Spiegel afișează o insolență demna doar de cea a confraților britanici de la The Economist. Îi doare în cot de lume, așa cum Germaniei puțin îi pasă de Europa.
’’Deutschland AG’’ refuză să-și relocalizeze uzinele în alte țări, chiar dacă ele pierd batalia industrială. Acest neoprotecționism a făcut ca Germania să blocheze o fuziune între Airbus și BAE Systems, tocmai pentru a-și proteja uzinele bavareze. Și iată cine fură talentele latine, care fug pentru a scăpa de șomajul endemic. ’’Visul german’’, celebrat fără rușine de Der Spiegel, este coșmarul european.
În acest context, de ce ar trebui să criticam violent rezultatul alegerilor din Italia de pe 25 februarie? După tehnocrații aflați sub ordinele Angelei Merkel vin populiștii; după ’’il Professore Monti’’ vin comicii triști Silvio Berlusconi și Beppe Grillo. Alegerea italienilor este un nu privind politicile europene, o respingere a poțiunii Merkel-Monti.
Deschiderea din Der Spiegel confirmă: așa se accentuează criza de legitimitate politică într-o Europă prizonieră a monedei euro. Bătrânul Caontinent este incapabil să își reseteze contoarele competitivității, pentru o bună evaluare. Toată dezbaterea din jurul parității euro față de dolar sau de yuan este proscrisă de Germania. Ajustarea se face doar asupra pieței muncii și provoacă șomaj în masa în Europa de Sud și chiar si in Franta, unde a ajuns la nivelul din 1997. Inevitabil , talentele se exilează.
Este eșecul Europei. Esecul euro. Trebuia sa semnam Tratatul de la Maastricht, care s-a dovedit un dezastru? Dupa l-am aparat atat de mult am sfarsit prin a ne indoi in privinta lui. In mod curios, subiectul acesta a ramas un tabu. In anii 1990, vindeam ideea monedei unice asigurand ca ea ne va permite sa luptam impotriva pretinselor devalorizari ale monedelor din Sud. Total gresit: lectura ar trebui facuta in sens invers. Devalorizarile nu erau decat guri de oxiden pentru a compensa, intotdeauna post factum, tavalugul industriei germane. Fara indoiala, ar fi trebuit sa ascultam atunci avertismentele timpurii ale lui Gerhard Schroeder.
’’Ce se va intampla cand instrumentul devalorizarii nu va mai fi la dispozitia in Spania si in Europa si cand economia germana se va impune peste tot gratie cresterii prodictivitatii sale, tocmai datorita monedei unice?’’, se intreba in 1997 candidatul stangii germane la postul de cancelar. Insa ’’tovarasul patronilor’’ si membrul in consiliul de administratie al Volkswagen a trecut dupa aceea la o oribila politica neo-bismarck-iana, spre deosebire de marele european Helmut Kohl, cel care a stiut sa faca Germania fara sa desfaca Europa.
Euro a fost un proiect politic, tot repeta francezii. Politic, acest cuvant magic, care trebuia sa elimine toate contrangerile. Insa economia s-a razbunat si Europa de Sud ameninta sa cada in criza politica si sociala.
Jucatori prosti, noi francezii am protestat impotriva alegatorilor olandezi si francezi si am spus ca nu au inteles nimic cand au respins Constitutia europeana, in 2005. Acum, amenintarea este si mai mare. Insa sa-i critici pe italieni pentru votul lor este la fel de ridicol ca si regele Xerxes care a inceput sa bata marea dupa ce s-a scufundat un pod plutitor. Italienii sunt urmatorii dupa greci care se revolta impotriva unor constrangeri si nu vor fi ultimii.
Avertismentul grecilor a fost puternic in primavara lui 2012. Alegerile din mai au consacrat eruperea nazistilor din Zori de Aur, in timp ce Pasok, socialistii greci, erau depasiti de stanga populista Syriza. Doar alegerile care au urmat o luna mai tarziu, sub amenintarea unei excluderi din zona euro, au permis formarea unui guvern fara participarea extremelor.
Iesirea din criza italiana nu este clara. Ea pare a fi insa sfrasitul guvernelor de tehnocrati, o era deschisa la summitul G20 de la Cannes, din noiembrie 2011. Criza euro era atunci la paroxism, iar liderii pariau pe disparitia monedei euro. Merkel si Sarkozy au grabit prabusirea guvernului socialist elen, vinovat dupa ei pentru ca aorganizat un referendum pe tema masurilor de austeritate. Si tot ei au grabit caderea lui Silvio Berlusconi.
Au adus in locul lor pe Lukas Papademos, fost vicepresedinte ale Bancii Centrale Europene, si pe Mario Monti, ’’cel mai german dintre economistii italieni’’. Era un vis al Bruxelles-ului! Aceste guverne tehnocrate sunt, prin definitie, niste efemeride, incapabile sa ia deciziile necesare. ’’Guvernele de thnocrati sunt forma liberala a crizei democratiei, in sensul ca tehnocratii raman totusi prieteni ai libertatii’’, comenteaza specialistul in populism Dominiqe Reynie.
Ei cad odata ce si-au indeplinit misiunea. Asa s-a intamplat cu guvernele Lamberto Dini si Romano Prodi, care au avut ca misiune calificarea Italiei pentru zona euro. Insa Mario Monti nu a stiut cum sa-si scoata tara din criza si nici sa-si castige galoanele politice coborand in arena publica. Alegerile din Italia trebuiau sa marcheze o intoarcere la normalitate. In schimb, ele deschid calea catre necunoscut. Este vorba de un nou esec, italian si european.”
autor: Călin Marchievici
SURSA: cotidianul.ro