În România, toată lumea este, în mod oficial, pro-occidentală. Niciuna din forţele politice constituite nu contestă apartenenţa ţării la NATO, în ciuda implantării bazelor balistice care fac din România, conform declaraţiei preşedintelui Putin, o ţintă prioritară pentru represaliile nucleare ruseşti, în caz de conflict.
Cu toate că C.P.Tăriceanu, numărul 2 în coaliţia care este în acest moment la putere, se declară sporadic împotrivă, nu există la drept vorbind un partid eurosceptic ca în Franţa, Ungaria, sau Austria. România a avut dintotdeauna frontieră cu marile imperii, iar românii sunt experţi în arta disimulării, a compromisului şi a duplicităţii, respectând regula de aur de a nu contrazice pe cel puternic, autoritatea momentului.
În realitate, totuşi, cu cât românii învaţă să cunoască Occidentul (în special datorită emigrării economice masive), cu atât entuziasmul lor din anii 1990 se diminuează: criza imigranţilor şi proiectul susţinut de Bruxelles referitor la cota de acceptare a acestora s-au lovit de aceeaşi atitudine de teamă, neînţelegere şi refuz ca şi în celelalte ţări din Europa post-comunistă.
Referitor la agenda LGBT, o petiţie cerând organizarea unui referendum în vederea înscrierii în Constituţie a caracterului heterosexual al căsătoriei a adunat de curând … 3 milioane de semnături (la o populaţie realmente rezidentă, estimată la 18 milioane : un român din şase). În mod paradoxal, emigraţia economică masivă din ultimul deceniu, determinând românii cei mai compatibili din punct de vedere cultural cu Occidentul, (după cum o arată comportamentul lor electoral), să se stabilească aici, mai mult sau mai puţin definitiv, a golit ţara de forţele pe care s-ar fi putut baza o realiniere la normele occidentale actuale. Observaţii personale mă fac să cred că operele lui A. Dughin, (prezentat în general de către presa românească pro-occidentală ca ideologul unui nou imperialism rusesc) sunt, păstrând proporţiile, mai citite în România decât în Rusia.
Occidentalii, în special, prin metropola (conducerea) lor imperială, nord-americană sunt conştienţi de aceasta. În 2013, jurnalul El Mundo revela un clasament secret al ţărilor lumii în funcţie de gradul lor de fiabilitate din punct de vedere al NATO în care România apărea la categoria a IV-a şi ultima, după ţări ca India sau Pakistan. Chiar dacă articolul din El Mundo a dispărut, documentul poate fi totuşi consultat aici. Şi… pentru că din punct de vedere economic nu aveau mult mai mult de oferit românilor decât așa-numitele sweatshops (fabrici în care se muncește în condiții inumane, n.tr.) delocalizate ale industriei germane, investiţiile lor în termeni de soft power sunt pe măsura acestei cunoaşteri a riscului de schimbare bruscă. Prin definiţie, reţelele româneşti de soft power nu recunosc practic niciodată că servesc acest obiectiv; este deci relativ dificil, nu numai să evaluezi acest efort de război cognitiv, dar şi să identifici cu precizie toate elementele reţelei. Totuşi, bazându-ne pe logica cui prodest putem să recunoaştem cu uşurinţă trei obiective strategice pe care acestea trebuie să le respecte şi care în general sunt un indiciu; aceste obictive sunt:
1) Alimentarea rusofobiei şi a mitului ”ameninţării ruseşti” chiar dacă nu există de exemplu nicio dovadă judiciară de activităţi subversive ale unor cetăţeni români în slujba Rusiei în cursul ultimelor decenii, contrar Poloniei, de exemplu, unde un activist a fost încarcerat. Acţiunea se bazează în general pe o identificare fantasmagorică a Rusiei actuale cu Uniunea Sovietică, (aceasta din urmă a decis din proprie voinţă, acum mai bine de 20 de ani să schimbe regimul politic) şi pe conflictul teritorial care a opus Republica Moldova, adică o ţară vecină, cu regiunea separatistă transnistreană (a cărei independenţă nu este totuşi recunoscută de Rusia).
2) Intensificarea maghiarofobiei, a tensiunilor interetnice în Transilvania (unde aproape un milion de locuitori vorbesc maghiara ca limbă maternă) şi teama iraţională faţă de intrigile (maşinaţiunile) ungureşti care au ca scop ”să recupereze” Transilvania, (pe care Republica Ungaria nu a pierdut-o niciodată, dat fiind faptul că Imperiul Austro-Ungar a fost statul care a fost privat de aceasta). În realitate, în Ungaria actuală, singurele organizaţii cât de cât oficiale, care de câteva decenii pretind în mod deschis că acţionează în numele unui program iredentist, sunt mici grupări extremiste totalizând câteva sute de aderenţi. Minoritatea maghiară din România (sprijinită de Ungaria), cere respectarea drepturilor sale culturale (învăţământ în limba maternă, etc.) şi, dacă este posibil, autonomia Ţinutului Secuiesc, o enclavă cu o populaţie majoritar maghiară, situată în centrul României, la sute de kilometri de frontiera ungară (şi deci lipsită de importanţă stategică). În primii ani care au trecut de la intrarea României în NATO (2004), organizaţie în care Ungaria se afla deja, acest obiectiv maghiarofob părea lăsat în plan secund, dar a fost reevaluat începând cu 2010, când noul regim al lui Viktor Orbán a adoptat o orientare ideologică pe care aripa dură a mondialismului occidental a decis să nu o tolereze.
3) Exacerbarea psihozei colective cunoscută în România sub numele de ”lupta anticorupţie ” permite, înainte de toate, justificarea puterii arbitrare a Direcției Naționale Anticorupție (DNA) condusă în prezent de foarte contestata Laura C. Kövesi, care distruge cariere politice după bunul său plac, manifestând o curioasă predilecţie pentru cele ale politicienilor neagreaţi de către Occident (adică, în principal, membri ai PSD, actualmente la putere, şi ai minorităţii maghiare UDMR/RMDSZ, mai ales de când aceștia din urmă s-au apropiat de FIDESZ, organizaţia lui Viktor Orbán.
De fapt, acest discurs constă în general în a dezvălui corupţia şi aviditatea unui mic grup de politicieni, ca fiind responsabile de toate relele societăţii româneşti ; cel mai adesea această critică nu are intenţia să evalueze ceea ce denunţă şi nici să stabilească comparaţii cu alte ţări, în special cele occidentale; această critică are de asemenea tendinţa de a se focaliza asupra corupţilor, uitând sistematic de rolul corupătorului (care în cea mai mare parte a cazurilor este o multinaţională sau o bancă occidentală, sau un cetăţean dintr-o ţară occidentală). Aceasta, de fapt, nu face decât să inverseze cauza şi consecinţa, prezentând existenţa (de altfel, reală) a unei clase politice comprador ca fiind sursa relelor care decurg în realitate, ca însăşi existenţa sus-numitei clase, din statutul tacit al României , acela de colonie occidentală .
Reţelele occidentale sunt de asemenea recunoscute după anturajul lor, adică adică relații dese ale membrilor săi (politicieni, jurnalişti şi alte personalităţi publice) cu cei din alte reţele, mai discrete şi mai puţin politice, care le servesc drept canal de acces şi recrutare. Anumite anturaje sunt prea proteiforme (reţele economice), fie prea secrete, (reţele masonice) pentru a servi drept criteriu de identificare; în schimb, două dintre acestea sunt destul de coerente, mari – şi sub diverse aspecte – vizibile pentru a ne conduce către rezultate aproape sigure:
A) ”Serviciile secrete” româneşti, în general puse sub control occidental, (din care probabil, o mare parte sub control american direct) sunt de fapt, de mai bine de zece, sau chiar douăzeci de ani, prea puţin secrete, perpetuând în realitate poliţia politică (Securitatea) din epoca lui Nicolae Ceauşescu. Dispunând de cel mai mare buget din Europa, (în cifre absolute !), în mod oficial, totalizând 36 000 de funcţionari declaraţi (1 la 500 de locuitori), numeroşi agenţi, după cum recunosc aceste servicii, sunt infiltraţi în presă (fapt confirmat de o serie de mărturisiri publice), dar şi, mai discret, în magistratură. Ca şi omologii lor americani, aceste servicii sunt legal autorizate să administreze în secret societăţi comerciale şi deţin un imperiu economic intern, în care se afirmă noi şi noi ”magnaţi”, adevăraţi pseudo self-made men care, după o îmbogăţire foarte rapidă şi foarte uşoară, vor reinvesti în mod normal, o parte din capitalul lor în media şi în politică.
B) Sectele neo-protestante, sunt în general filiale ale unei biserici (confesiuni) coordonatoare cu baza în Statele Unite. Subminând influenţa Bisericii ortodoxe (văzută ca un pericol geostrategic de către doctrinele inspirate de Huntington), aceste secte servesc ca şi lojile masonice, la atribuirea unei anumite respectabilităţi noilor relaţii sociale, foarte selective, a recentelor elite economice româneşti, care datorită absenţei aproape totale a investiţiilor productive autohtone, sunt în majoritatea cazurilor, marionetele grupurilor de interse străine, de multe ori asociaţi ai unor proiecte politice, şi /sau paraziţii unor structuri instituţionale. Aceste secte sunt bine implantate în Transilvania, unde unul din membrii lor a ajuns recent în fruntea PNL , în judeţul Bistriţa- Năsăud.
În cea mai bună tradiţie democratică occidentală, aceasta ne permite să identificăm nu unul, ci două grupuri de agenţi de influenţă, unul (G1) destul de strâns asociat partidelor aşa zis ”de dreapta” (PNL al actualului preşedinte Johannis, PDL al fostului preşedinte Băsescu, şi mai ales, ultimul apărut: USR, partid al ”societăţii civile”, care poate fi asemănat cu mişcarea En Marche a lui E. Macron), şi celălalt, (G2), care în cursul deceniului trecut a infiltrat aripa patriotică a PSD (partid de ”centru stânga) la putere – până la foarte recenta rebeliune ratată ai căror capi au fost Sorin Grindeanu şi Victor Ponta şi care a permis identificarea majorităţii celor infiltraţi.
Totuşi, cum aproape nimeni în România nu ia în serios etichetele ideologice, se constată un înalt grad de porozitate între G1 et G2. Două exemple:
I ) Depinzând de G1, cu baza la Cluj, (capitala istorică a Transilvaniei), ”site-ul de informaţii” PressOne, de un anticomunism feroce, combate prin toate mijloacele PSD-ul, prezentat ca o relicvă de dinainte de 1990 şi, (într-o manieră mai puţin directă), ca fiind un posibil cal troian al Rusiei în România; site-ul a fost fondat de către ”milionarul filantrop american” Don Lothrop, pe care-l întâlnim în fruntea unui imperiu economic transilvan fondat prin asocierea sa cu Vasile Suciu, fost deputat PSD până în 2004, devenit între timp membru al grupului neo-protestant Oastea Domnului. Lothrop, care declară că s-a ”îndrăgostit de România” când a descoperit istoria iertării acordate torţionarului său de către un preot încarcerat în timpul comunismului ( cel puţin într-una din versiunile acestei miraculoase convertiri survenită cu un an înainte de intrarea României în NATO- Lothrop având din nefericire mai multe convertiri în parte contradictorii ) şi-a însuşit în mod vizibil aceste valori ale iertării când a decis să-şi aleagă un partener de afaceri. Convertit la iertare, Lothrop nu a reuşit să-şi convertască asociaţii locali la principiile sale de eficacitate şi de tansparenţă în afaceri, dacă judecăm după faptul revelat de presa locală că în 2014 (după unsprezece ani de prezenţă intermitentă a lui Lothrop în România!) două din numeroasele sale societăţi cu scop lucrativ în care el este implicat (o societate de consultanţă şi o societate imobiliară) au totalizat pierderi de aproape 200.000 de euro, în timp ce numele filantropului apare de asemenea în documentele societăţilor off shore, adevăratele beneficiare. Din câte ştiu eu, aceste ciudate pierderi nu au fost niciodată anchetate de către serviciile fiscale româneşti, complice probabil în cazul unei operaţiuni de evaziune fiscală (tehnica cea mai răspândită în România consistând în a supraevalua valoarea unui teren dat în garanţie la administraţia fiscală, care se devalorizează apoi – ori chiar se întâmplă ca Lothrop să se laude adesea în presă că, prin fundaţia New Vista Partners, fond în proprietatea căruia se află societatea imobiliară susmenționată, urmează să realizeze în judeţul Bihor o investiţie ”în valoare de şase milioane de dolari”).
Nu am reuşit în schimb, deocamdată, să depistez anturajul B (neo-protestant) al aderenţilor, valahi în general al G2 – ceea ce este previzibil, diferenţele teritoriale şi confesionale fiind în România mult mai importante decât (aparentele) divergenţe ideologice.
II ) Victor Ponta, fost prim ministru şi candidat PSD, mai puţin norocos, la preşedinţia României şi Bogdan Diaconu, fost deputat PSD ţin fără îndoială de G2. Totuşi, în august 2014, Bogdan Diaconu, după ce a părăsit PSD, prin care tocmai fusese ales în Parlament, întemeiază Partidul România Unită, utilizând probabil pentru aceasta, fonduri puse la dispoziţia sa de către Sebastian Ghiţă, magnat media ale carui legături cu Serviciul Român de Informaţii (SRI) sunt de notorietate şi care va deveni apoi membru al partidului până la dizolvarea sa, în timp ce Victor Ponta, a manifestat un real ataşament faţă de PRU, în toamna lui 2016, plănuind chiar, după ce a fost marginalizat în PSD, să-şi asume preşedinţia. Ori, discursul esenţialmente maghiarofob şi în mai mică măsură, rusofob al PRU seamănă foarte mult cu cel al… ”filantropului” Lothrop (mecena al G1), care, între afaceri şi filantropie, găseşte de asemenea, mult mai discret, timp să se intereseze de politică, în special în calitate de membru al think tank-ului – Central European Policy Analysis (CEPA unde Lothrope este de asemenea cel care-i asigură fonduri /capital, în special, alături de NED, de Departamentul de Stat al SUA, de Locheed Martin, Ratheon ); Wess Mitchell, preşedinte al CEPA, într-un discurs pronunţat în 2014 la Universitatea ”Babeş-Bolyai” din Cluj, după ce îi mulțumește ”bunului său prieten” Don Lothrop, ”eminent susţinător şi mentor al întregii organizaţii CEPA”, continuă cu declaraţia următoare:
”Naţionaliştii iredentişti din Transnistria până în Transcarpatia din Ucraina (cu populaţie majoritar maghiară), trecând prin Transilvania din România (cu populaţie parțial maghiară) au luat act de anexarea Crimeii şi se simt încurajaţi de către Vladimir Putin şi Alexandre Dughin”. (traducerea îmi aparține)
Şi, pentru ca Ungaria să nu fie uitată, Lothrop precizează într-un clip pe YouTube subtitrat în română: ”În mod evident, Rusia vrea petrolul vostru. Viktor Orban vrea înapoi Transilvania.”
[Eu personal, împărtăşesc de altfel opinia sa, gândind că Viktor Orbán are tot atâta nevoie de Transilvania (a cărei populaţie include aproape 6 milioane de etnici români – Ungaria având mai puţin de 10 milioane) precum Rusia (rezerve convenţionale certe în 2014: 80 de miliarde de barili) are nevoie de petrolul românesc (600 milioane, rezerve non – convenţionale incluse)]
Acestea fiind spuse, nu se pune problema de a nega existenţa unor diferenţe structurale între G1 şi G2. G1 nu pare să dispună de autonomie economică în România şi depinde mult de protectorii nord-americani îmbogăţiţi în mod miraculos prin operaţiuni finaciare şi care, printr-o fericită întâmplare, de îndată ce încep să călătorească prin lume, îşi însuşesc exact aceeaşi doctrină susţinută de NATO (ceea ce constituie vizibil un modus operandi actual al CIA, imitat de altfel de către ”comunitatea de informaţii (serviciile secrete)” din România sau chiar de către cea din Rusia). G2, dispune în schimb, în afară de enormul buget al serviciilor secrete româneşti, de un imperiu economic integrat, ceea ce face mai puţin vizibilă – şi în mod obligatoriu mai puţin reală – dependenţa sa faţă de metropola imperială. Această relativă discreţie i-a permis de exemplu lui B. Diaconu ca înainte să devină fondatorul PRU, să infiltreze redacţia românească de la Vocea Rusiei; mai mult, chiar, foştii colaboratori ai partidului România Mare, fondat de Vadim Tudor (defunct sau fosilizat acum şi ai cărui membri au aderat la PRU) reuşesc să plaseze mesaje maghiarofobe şi anti-PSD (obiectiv 2 şi 3) în coloanele versiunii în limba română ale revistei Sputnik (România, Moldova) a cărei redacţie, depăşită, nu are o linie clară.
Totuşi, abia după vizita preşedintelui Johannis la Washington (din 9 iunie 2017), primul ministru Sorin Grindeanu, aliat cu Victor Ponta (cf. supra), a lansat în rândurile PSD tentativa de rebeliune care a condus la căderea guvernului său (21 iunie 2017) ca urmare a moţiunii de cenzură a PSD. Fostul deputat şi patron de presă Sebastian Ghiţă, acum fugit în Serbia, a început, de când este în clandestinitate, să lanseze dezvăluire după dezvăluire prin intermediul unor înregistrări foarte difuzate, vizând în special distrugerea reputaţiei procurorului anti-corupţie Laura C. Kövesi, povestind, de pildă, agapele ei la Predeal (staţiune de lux din Carpaţi), în compania a cel puţin doi ofiţeri superiori din CIA (Karl Schwab şi Eric Ashely, responsabili succesiv de antena CIA la Ambasada SUA din România). Anturajul A este deci o caracteristică comună a G1 şi G2 la fel și (în proporţii variabile) obiectivele 1, 2 și 3.
Alt punct slab din punct de vedere structural ale G1: relativa porozitate faţă de ceea ce am putea numi G3, adică „Galaxia Soros” în România (către care se varsă cea mai mare parte a finanţării provenite de la UE). Asemăăator ca structură cu G1, G3 are drept ţintă formarea opiniei tinerilor care trăiesc şi studiază în oraşe, cei foarte sensibili îndeosebi la mesajele sale anticlericale, chiar şi la un ateism militant. Drept consecinţă, elementul B de anturaj este practic exclus în timp ce elementul A rămâne destul de discret. Tipul de ideologie difuzată (liberală / libertariană: feminism, LGBT, acţiuni fără frontiere), fac de asemenea, imposibilă aplicarea directă a obiectivului 2, cu atât mai mult cu cât USR, principala întruchipare politică a G3 are, între altele, în caietul său de sarcini, misiunea de a atrage în favoarea sa, aripa de stânga a UDMR; ei se mulţumesc doar cu o critică moralizatoare a aspectelor presupus dictatoriale ale regimului lui Viktor Orbán, fără o referire directă la un ipotetic iredentism maghiar. Rusofobia este de asemenea întreţinută sub un unghi stângist/universalist, prezentând (în special în scrierile scriitorului moldovean V Ernu, care a condus mult timp revista Critic Atac, finanţată de fundaţii politice germane) societatea rusească mai mult ca o victimă a putinsmului decât ca pe un duşman ereditar. G3 obţine cele mai bune rezultate prin promovarea obiectivului 3, îndeosebi prin faptul că se adresează unor persoane fără ocupaţie sau angajaţi în sectorul terţiar importat, în mare parte incapabili să înţeleagă prea bine starea conomico-socială a ţării lor.
Tocmai această porozitate reciprocă între G1 şi G2, împărţind adesea aceleaşi surse de finanţare conferă un aspect suprarealist partidului USR situat echidistant între En Marche şi Junta de la Kiev, într-o echidistanță stranie între cea mai radicală extrema dreaptă şi între cea mai radicală extrema stângă.
Astfel, Nadia Pal, candidată a USR în judeţul Bihor este un vlăstar autentic din pepiniera lui Don Lothrop, care a ajutat-o procurându-i mijloacele de a reuşi, încredinţându-i în cadrul ONG-urilor sale, misiuni de inters public (ecologie, calitatea vieţii, etc.) cu intenţia de a o face cunoscută în Oradea ( primul loc de implementare/activitate al lui Lothrop în România, unde acest mare prieten al copiilor, a sponsorizat un orfelinat). 150.000 din 600.000 de locuitori ai judeţului sunt maghiari, iar USR-ul, partid de limbă română, se străduieşte să atragă în rândurile lui aripa liberală a UDMR/ RMDS2. Nadia Pal o fi uitat oare declaraţiile maghiarofobe ale fostului său patron? O fi uitat oare că el finanţează prin fundaţia sa RomaniaOne, site-ul PressOne, ale cărui forumuri sunt pline de comentarii antisemite şi unde asistăm la constante şi cordiale schimburi de articole cu alte reviste care reuşesc mai mult sau mai puţin bine (Revista 22), mai mult sau mai puţin neinspirat (precum În linie dreaptă) să-şi ascundă nostalgia pentru Garda de Fier şi alianţa hitleristă?
Ateii, anticlericalii şi activiştii LGBT români, înregimentaţi în general în ONG-urile din Galaxia Soros, revoltaţi de crearea- în special, cu ajutorul grupurilor neo-protestante americane – a unei Coaliţii pentru Familie care încearcă să facă imposibilă din punct de vedere constituţional, realizarea căsătoriilor gay în România, au ei oare cunoştinţă de legăturile profunde de prietenie neo-protestante ale lui Don Lothrop? Legăturile lui cu Galaxia Soros sunt numeroase, (el figurează de exemplu la loc de cinste în lucrarea pe care Sanda Pralong, fondatoare a filialei românesti a Open Society Foundation a consacrat-o acestor ”străini îndrăgostiţi de România”).
O posibilă consecinţă a acestei asimetrii: în ciuda recentului său eşec parlamentar, G2 pare să fie în ansamblu mai eficient decât G1. Bazându-se pe partea şovină din moștenirea naţional-comunismului lui Nicolae Ceauşescu, G2 reuşeşte să infiltreze nu doar PSD, principalul partid al ţării dar şi mediile naţionaliste şi chiar anumite organe de presă favorabile Rusiei.
În comparaţie, clipul lui Don Lothrop, citat mai sus (în realitate, un clip de campanie abia disimulat, în favoarea candidatului Johannis din ajunul ultimelor alegeri prezidenţiale din România), avea, în momentul la care îl cităm, mai puţin de o mie de vizualizări pe YouTube. De asemenea, în ciuda mijloacelor financiare pe care le presupunem considerabile, ţinând cont de bugetele trustului Lothrop, site-ul PressOne are actualmente mai puţin de 50 000 de abonaţi pe Facebook, adică pe jumătate mai puţin decât site-ul Gândeşte.org, principala tribună a mişcării pentru suveranitatea României, şi care nu beneficiază, din câte ştiu, de nicio susţinere externă.
În mod tradiţional mediocre, rezultatele electorale ale ”dreptei” din România au mers în ultimii ani din ce în ce mai rău; este deci rezonabil să gândeşti că cooptarea ei crescândă de către reţelele atlantiste are ca efect orientarea către PSD a unui electorat anticomunist /adept al suveranităţii, care (după exemplul scriitorului Alexandru Petria, participant la revoluţia din 1989) preferă să depăşească ranchiuna sa istorică faţă de moştenitorii erei Ceauşescu decât să cauţioneze influenţarea G1 de către G3 şi deturnarea avionului liberal de către, succesiv, Traian Băsescu şi Klaus Johannis. Constituirea, după ultimele alegeri legislative, a unei coaliţii între PSD-ul lui Liviu Dragnea (oaia neagră a G1, G2 şi G3) şi partidul ALDE, reunind în jurul lui C.P.Tăriceanu membri ai dreptei istorice care au refuzat să participe la această deturnare, este, după părerea mea, unul din simptomele acestei schimbări de paradigmă.
Autor: Modeste Schwartz
Sursa: Visegrad Post
Traducerea: Chira Neagu