Monitorul Oficial din România, după cum anunță Agerpres, a publicat în ultimele zile ale lunii iulie decizia prin care Primul Ministru Mihai Tudose (al cărui mandat a început în 29 iunie 2017) îl numește pe avocatul Gheorghe Piperea în postul de consilier onorific al Primului Ministru, înlocuindu-l pe Eugen Teodorovici, numit în această funcție la începutul mandatului său dar căruia i-a „acceptat” (a se subînțelege: „cerut”) demisia, pentru că nu a respectat disciplina și „strategia de comunicare” stabilită în echipa Primului Ministru.
Dacă ținem cont de cuvintele la care se referă acest eufemism (Teodorovici, pe un ton aparent glumeț, practic își acuza propriul guvern de manipularea indicatorilor macro-economici, și în special de manipulare a deficitului bugetar public), se poate bănui că divorțul Tudose / Teodorovici are și alte cauze decât simple divergențe stilistice.
Fost ministru al Fondurilor Europene și fost ministru de Finanțe în ultimul guvern Ponta, Teodorovici a intrat în politică echipat cu un master în „Relații Internaționale și Integrare Europeană”; generația sa (avea 18 ani în 1989) poartă în mod vizibil amprenta gândirii unice neo-liberale din anii 1990. În consecință, chiar dacă legăturile sale cu V. Ponta (considerat ca având legături notorii cu serviciile „de informații” române) și alte indicii biografice pot trezi suspiciuni, nu este necesar să presupunem o manipulare sau infiltrare pentru a explica această „gafă„ care a dus la pierderea postului după doar 21 de zile. Afirmațiile sale privind cifrele deficitului bugetar (care ar fi „negociate în interiorul partidului”) acoperă probabil – ca în majoritatea țărilor lumii! – o realitate: cunoscând obiceiurile românești, am fi foarte surprinși să aflăm că tocmai la București se renunță la binefacerile „ajustărilor contabile„ – cosmetizări atât de apreciate de la Washington la Moscova, și desigur la Londra, Paris și Berlin. Totuși, contextul în care a apărut această „mică frază” nu este deloc anodin, fiind vorba de o ofensivă politico-mediatică a dușmanilor guvernării PSD, și, în interiorul PSD, a dușmanilor liniei Dragnea, (dominantă în partid), împotriva politicii economice a ultimelor guverne PSD, care ar putea fi numită grosso modo neo-keynesiană (creșterea salariului minim pe economie, a venitului minim garantat și a ajutorului social, relansarea economiei prin cerere), cu câteva aspecte timide de neo-gaullism (proiectul unui fond suveran). Într-un astfel de context, Eugen Teodorovici nu putea ignora faptul că aluziile sale critice, dincolo de dimensiunea strict metodologică, vor fi interpretate ca un apel să se revină la dezastruoasele politici de austeritate din anii 2000, pe care fostul său șef V. Ponta începuse să le reconsidere, dar care nu au fost în mod real abandonate decât după marele succes electoral al PSD din decembrie 2016.
Totuși, se zvonește că Teodorovici ar fi datorat în parte postul său de consilier fidelității sale politice față de linia Dragnea (spre surpriza generală, luna trecută, el a votat în favoarea moțiunii de cenzură care a provocat căderea guvernului Grindeanu, dezaprobat de partid). Suntem cu atât mai puțin incitați să ne îndoim de sinceritatea lui, deoarece, pentru acest neoliberal convins, austeritatea constituie probabil singura soluție imaginabilă. Într-adevăr, politica neo-keynesiană curentă, care pare să dea roade deja, nu are decât un defect major, acela de a nu putea fi finanțată din impozitele încasate. În această situație, constatăm limitele arsenalului unui economist neoliberal, fie el și „social democrat„. Așa cum este el mobilat mintal, Teodorovici este probabil incapabil să imagineze o ameliorare a încasărilor fiscale prin alte soluții decât măririle de TVA pe care PSD le refuză pentru că ar fi nepopulare, și, foarte probabil, și contra-productive. Totuși, o analiză la rece a economiei românești actuale arată clar că există soluții, dar „nonconformismul” lor le plasează, cu siguranță, dincolo de orizontul intelectual al lui Eugen Teodorovici.
Iată de ce, numirea, pentru a-l înlocui pe Teodorovici, a lui Gheorghe Piperea a constituit un șoc puternic – deși, desigur, discret, fiind perceput doar de către cei inițiați în politica economică, care întrevăd unele consecințe.
Nu întâmplător, printr-o intensă activitate de blogger, foarte remarcată în ultimele luni, Piperea face parte – și nu printre ultimii – dintre cei a căror analiză economică descrie profilul acestor soluții „heterodoxe” pe care un Teodorovici se pare că nu îndrăznește să și le imagineze nici măcar în coșmaruri.
Să-l ascultăm:
„… 82% din PIB – ul României este „produsă” de corporații multinaționale [ghilimelele sunt probabil o aluzie la faptul că personalul acestora este aproape exclusiv românesc, capitalul aproape exclusiv străin, și aportul tehnologic, adesea minim]. Cu aceste corporații nu se poate concura, mai ales că, așa cum ipocrit constata Isărescu acum câteva zile, firmele românești nu sunt capitalizate și nici finanțate de bănci [adverbul „ipocrit„ este evident o aluzie la faptul că Mugur Isărescu este directorul imposibil de dislocat al băncii centrale românești, care joacă un rol deloc neglijabil în „apartheid-ul ratelor de dobândă” – pentru a relua expresia lui Max Keiser – care penalizează IMM-urile românești, ca și cele ungurești, poloneze și din alte țări UE aflate în afara zonei euro]. Corporațiile multinaționale nu concurează nici între ele, întrucât, mai rău ca în China „comunistă”, și-au împărțit sectoarele economiei, în așa fel încât să nu se calce pe bătături. Scepticii să se uite la modul în care este împărțită distribuția de energie electrică sau de gaze, la producția de ciment și la sistemul oligopolist bancar. Vor vedea că această împărțire a pieței este o împărțire a prăzii. E evident pentru toți oamenii onești și rezonabili că provincia România este un rai al corporațiilor. (…). Firmele românești nu doar că sunt nevoite să concureze între ele pentru supraviețuire, dar trebuie să suporte și „concurența” firmelor care aparțin direct serviciilor secrete (da, oricât vi s-ar părea de ciudat, există asemenea „afaceri”, pe care legea intelligence-ului românesc le permite) sau care au fost deja capturate de acestea (…). Ca să nu mai vorbim de acoperiții din conducerea „concurenților” sau chiar din interiorul propriei structuri de personal, de acoperiții din presă și de semi-acoperiții din serviciul fiscal anti-frauda care, mereu, este concentrat pe firmele românești și niciodată pe multinaționale. Pentru că e o economie „de piață”, „liberă”, România a ejectat prin faliment peste 250 de mii de firme românești între 2009-2016. Și a falimentat, în aceeași perioadă, un milion de persoane, adică unul din 5 salariați români. În anul 2015, multinaționalele au făcut în România 250 mld lei cifra de afaceri. Cu toate acestea, impozitul pe profit plătit de acestea a fost de 3 mld lei. (…)”
Elemente ale contextului: înainte de a-și exprima opinia despre deficitul public, Teodorovici criticase proiectul de lege pe care îl avea Tudose de a impozita multinaționalele pe cifra de afaceri (și nu pe profit), lege care ar neutraliza efectiv schemele de optimizare fiscală elaborate pentru susnumitele multinaționale de către firmele „Big Four”, adică cele patru mega-firme internaționale de contabilitate și audit. Deci insistența lui Piperea asupra „impozitului pe profit” nu este gratuită.
Să menționăm că aceste cuvinte au fost reluate pe postul TV DIGI 24, angajat într-o campanie de propagandă fără precedent împotriva puterii de la București. Scopul acestei publicații era desigur de a „da în vileag” opiniile heterodoxe ale lui Piperea (deși acestea din urmă, publicate pe Facebook, cu greu ar putea fi considerate secrete), probabil în speranța că „scandalul” pe care se presupune că l-ar provoca ar putea să-l incite pe Tudose să revină asupra deciziei sale. A trecut aproape o lună de atunci și se pare că guvernul nu a fost cuprins de panică, poate satul să tot întindă și celălalt obraz în urma nenumăratelor atacuri ale taberei pro-occidentale și a trădărilor infiltraților din „servicii”.
După cum se vede, ar fi nu numai simplist dar și absolut fals să interpretăm numirea lui Piperea, după obiceiuri impuse – în cel mai bun caz – de lenea intelectuală, ca o schimbare de direcție „spre stânga” sau „spre dreapta” a foarte moderatei și ezitantei conduceri românești sub stindardul PSD-ALDE. În realitate, extrasul tradus ilustrează de fapt criticile adresate de către ceea ce am putea numi un „paleo-liberal” falsei economii de piață românești, afectată pe de o parte de presiunea colonială a multinaționalelor asupra structurilor statului și a fiscalității (o presiune pe care un neo-liberal euro-compatibil precum Teodorovici nici nu-și imaginează să o poată diminua cândva), iar pe de altă parte afectată și de dimensiunea economică a unui Stat român dominat de serviciile așa zis secrete, cu care predecesorul său, fost ministru al lui V. Ponta, avea cel puțin legături indirecte. Analogiile care se impun ar trebui să le căutăm mai degrabă în sectorul politicilor mixte, social-suveraniste, care , de la V. Orban la A. Vučić și Igor Dodon, par să suscite astăzi entuziasmul plebiscitar al populației din regiune, spre marea frustrare a eurocraților pro Merkel și a aliaților lor locali. După două zile de la numirea lui Piperea, la 250 de km la nord de București, V. Orbán avea să remarce că „social-democrații (…) au încetat să mai fie adevărați social-democrați”, deoarece și-au „pierdut proletariatul” și „și-au însușit interesele economice ale neo-liberalismului”. Suntem siguri că Gh. Piperea ar contrasemna această afirmație.
Chiar dacă, în general, se abține să folosească vocabularul revoluționar anticolonial al lui Ilie Șerbănescu, fragmentul tradus arată clar nu doar că Piperea știe să numere, ci că și înțelege în profunzime politica bancară și politica monetară – dacă ținem cont de comentariul plin de aluzii referitor la banca centrală. Fără a propune soluții la fel de radicale precum cele propuse în Rusia de un Glaziev, este evident că Piperea a înțeles că aparenta independentă a leului românesc, a forintului unguresc și a altor monede „naționale” din zona pe care am putea numi-o „zona pseudo-euro” este în realitate principiul structurant al unui bantustan monetar în care economiile „naționale” nu au dreptul, pentru a se apăra, nici la devalorizarea competitivă (adoptată de China, ale cărei mecanisme de creștere Piperea le-a studiat foarte bine), nici la creditul ieftin prilejuit de apartenența la zona euro (dar nu și de situația de pegging de facto în care se găsesc monedele acestor țări).
Și, ținând cont de faptul că nu putem fi siguri că Tudose (și în general politicienii români – cu tendința lor de fi provinciali nu doar după loc – din generația sa) înțeleg aceste mecanisme, putem presupune că sosirea în anticamera puterii a unui consilier, oricât de „onorific” ar fi el, care le înțelege, dă fiori multor eurocrați, caizilor din sistemul băncilor centrale și prădătorilor economici care prosperă în zilele noastre în România, în detrimentul statului român și al societății românești.
Autor: Modeste Schwartz
Sursa: Visegrad Post
Traducerea: Chira Neagu