Oamenii se tratează astăzi de tot felul de boli. Iar cele ale sufletului, altfel numit „psihic”, nu sunt deloc puține. Cu toate acestea, există o boală care, dacă ar fi tratată, multe lucruri s-ar rezolva de la sine în viața noastră. Numele ei este „nepăsarea”. Pare atât de simplu – și, totuși, nu este așa cum pare.
Da, nepăsarea este o boală și, odată cu anii, devine tot mai greu de tratat. Aici mă refer atât la anii vieții noastre, cât și ai epocii în care trăim. Nu cred că în trecut boala nepăsării era atât de răspândită. Asta, pentru că prin fire omul se simte cumva solidar cu ceilalți, simte nevoia să se dăruiască. Nu degeaba un mare psihiatru contemporan observa că două din cauzele principale ale bolilor psihice sunt faptul că nu iubești și că nu te simți util. Asta, pentru că așa suntem noi, oamenii, clădiți sau gândiți de Dumnezeu. Iar dacă se întâmplă că astăzi suntem contaminați de pandemica nepăsare, este pentru că un defect a pătruns în mintea și în viața noastră.
„Unde”, mi s-ar putea reproșa, „vedeți că nepăsarea este o boală și că ar fi chiar atât de răspândită!?”. Atât de mult s-a schimbat lumea astăzi încât, precum în țara orbilor, cei care vorbesc despre lumină sunt închiși la spitalul de nebuni; la fel, devine tot mai greu de realizat că nepăsarea este o boală mortală pentru sufletul nostru.
Faptul că nu ne gândim la celălalt, la greutățile lui, la cum am putea să-l odihnim, este pentru că suntem bolnavi. Fiecare se plânge – o văd peste tot. Se plânge și îi condamnă pe ceilalți pentru un rău pe care îl suferă. Dar dacă te muți cu centrul de referință la celălalt, și acela se vede nedreptățit și batjocorit de cei din jur, și asta se întâmplă cu toată lumea. Desigur, fiecare are partea lui de dreptate, iar acest lucru trebuie să ne dea de gândit. Răul se naște și se răspândește, pentru că noi înșine am pierdut într-o măsură foarte mare simțământul compătimirii. Nu ne mai doare pentru celălalt. Nu-l mai luăm în calcul.
Dacă ne-am implica mai mult…
Întrebând odată copiii de la o școală de ce stau mulți dintre ei pe Facebook, o fetiță de clasa a doua mi-a dat răspunsul exact: pentru că vor să li se acorde atenție. Părinții nu le mai acordă atenție, profesorii îi tratează adeseori ca pe o turmă. Nimeni nu are răbdare să-i asculte. Dar aceasta este drama întregii lumi în care trăim. Avem sateliți care luminează cerul și monitorizează tot ce este pe pământ. Suntem înconjurați de calculatoare prin care putem vedea într-o oră mai mult decât puteau oamenii acum o sută de ani cunoaște în câteva vieți, dar suntem nefericiți, pentru că nu mai aflăm un om căruia să-i pese de noi. De fapt, oamenii nu au nevoie de a ști atâtea, cât au nevoie de sprijinul unui suflet omenesc, să știe că nu sunt singuri, că cineva se gândește la ei.
Nu știu dacă există ceva rău în viața noastră și în lumea în care trăim care să nu fie rodul nepăsării oamenilor. De ce să nu mărturisim acest adevăr, că noi înșine suntem vinovați de tot răul? În societatea românească am ajuns atât de săraci și de batjocoriți de străini pentru că nu ne-a păsat când toată lumea fura. S-a distrus prin furt mai tot ceea ce se construise în patruzeci ani, prin multe jertfe ale întregului popor. Mai mult, clasa politică românească este, într-o anumită măsură, expresia nepăsării românilor față de viitorul țării. Noi nu avem organizații care să ne apere interesele sau sunt foarte puține și expresia inițiativei a numai câtorva oameni. Avem însă multe care sunt subvenționate de străinii care, prin ele, își apără propriul interes. Iar dacă acest rău este tolerat în țară, este tot datorită nepăsării noastre generalizate și urcată la putere instituțională. De pildă, orice primar poate să vândă mai tot ce înseamnă proprietate publică, să schimonosească chipul localității pe care o administrează, că mai nimeni nu-i spune nimic. Presa, dacă e plătită bine, chiar îl laudă. Iar oamenii, hipnotizați și abrutizați de aceeași mass-media și anihilați de nepăsare, chiar aplaudă.
Dar răul în sine are o rădăcină mult mai adâncă. Este vorba de milioanele de copii avortați în ultimii treizeci de ani, practic omorâți în pântece de propriile lor mame. Și cu mult mai mulți omorâți cu ajutorul contraceptivelor. Și aici vedem nepăsare – fie a bărbaților care nu au vrut să-și asume propriul copil, fie a mamelor care au recurs la ucidere pentru a-și salva confortul relației cu bărbatul sau al propriei vieți, fie a bunicilor care adesea s-au făcut avocații măcelăririi propriului nepot în pântecele fiicei lor.
Dar și mulți dintre preoții României au contribuit la acest fenomen tot prin nepăsare, prin neglijarea lui, prin nepropovăduirea adevărului. Nu mai vorbim de faptul că unii dintre ei nu o puteau face fără a se vădi ca farisei, ei înșiși lepădându-și copiii nenăscuți.
Cu durere, observăm pe străzi tot mai mulți copii cu dizabilități. Unii s-au născut așa, pentru că atâta timp cât s-au aflat în pântecele mamei lor, ea nu s-a îngrijit să-i protejeze, sau tatăl lor s-a transformat prin patimi în agresorul propriului copil, urgisit de acesta încă dinainte de a se naște. Foarte mulți însă sunt victimele vaccinărilor cu trei, cinci sau șase vaccinuri aplicate odată, care le-au produs un răspuns inflamator ce le-a afectat pe termen lung creierul, intestinul și funcționarea altor organe. Nu puteau fi lucrurile acestea evitate? Cu siguranță, dar pentru aceasta trebuia să ne pese mai mult, să ne frământăm cu adevărat mai mult pentru soarta copilului nostru, a cărui sănătate, de ce să nu o spunem, este vânată mai mult ca niciodată de instituțiile statului modern.
Este adevărat, nu e ușor să iei o decizie, dar dacă fiecare dintre noi s-ar implica mai mult în viața celuilalt, a tuturor celor din jur, dacă ar compătimi și ar striga, cu siguranță s-ar salva mai mulți. Am întâlnit mulți părinți în ultimii ani, chiar și zilele trecute, care mi-au mărturisit că în urma vaccinării băiatul, mai ales băieții, a dobândit autism sau tot felul de dizabilități. Dar mai nici unul dintre acești părinți nu se luptă să se facă auzită în societate mărturisirea lui, în așa fel încât să nu mai treacă și alții prin același necaz. Același lucru s-a întâmplat și cu terapia genică numită „vaccin anti-COVID”. Am cunoscut mulți oameni convinși că vaccinul le-a făcut mult rău lor înșiși sau le-a omorât pe cineva apropiat, dar ți-o spun cumva la ureche, de parcă le-ar fi frică de cineva. Dar de ce nu ne gândim și la ceilalți, la cei care se vor vaccina în continuare?
Victime și agresori deopotrivă
Nu mai vorbim de politicieni! Dacă li se bagă o lege în față să fie votată, nu mai stau să se gândească dacă nu cumva vor suferi oamenii din cauza ei, chiar propriii copii și urmașii urmașilor lor. O votează, pentru că așa este ordinul, iar confortul conexiunii cu cei de la putere nu poate fi eludat. Dar cine are puterea cu adevărat astăzi? Cine orientează oare acest noian de legi antiumane și antiromânești?
Nepăsarea a ajuns, așadar, o boală endemică, prin care cel rău pune tot mai mult stăpânire asupra lumii noastre. Ne plângem de ceilalți, dar, din păcate, noi înșine suntem atât victimă, cât și agresor. Vrem să ni se acorde atenție, să fim iubiți, să fim cineva în ochii celorlalți, dar uităm că aceeași nevoie o au și ceilalți. De fapt, închiși în egoismul nostru ca într-o carapace, nu mai putem vedea lumea cu ochii celorlalți. Suntem infirmi. Am pierdut vederea panoramică asupra lumii, asupra sentimentelor celorlalți, pentru că ne-am îndepărtat foarte mult de Dumnezeu.
De fapt, nepăsarea se naște în urma unei restricționări pe care o acceptăm tot mai mult în viața noastră. Ne delimităm de ceilalți. Îi tăiem cumva de la noi ca pe niște mădulare moarte. E un fals reflex de supraviețuire. Vrem să ne salvăm pe noi înșine acționând cumva conștienți de neputința și vulnerabilitatea noastră. Acest puternic sentiment nu este însă altceva decât expresia împuținării harului. Desigur, mijloacele electronice, ecranul sub toate formele lui de manifestare, ne separă de ceilalți. Dar e mai mult de-atât.
Capcana pe care ne-a întins-o societatea de consum, sau cum vreți să-i spunem, este că ne hrănește într-o măsură fără precedent ego-ul, mândria, părerea de sine, inculcându-ne în același timp gândul că suntem de fapt nimeni și nimic pentru lumea aceasta. Fenomenul este, până la urmă, firesc. Toate aceste mijloace care ne despart de ceilalți și ne hrănesc patimile nu fac altceva decât să ne îndepărteze de Dumnezeu. Această împuținare a harului o resimțim însă ca vulnerabilitate, ca suferință, fără să ne dăm seama că aceasta nu se datorează agresivității celorlalți pe care îi condamnăm circumstanțial, ci însăși părăsirii lui Dumnezeu.
Am enunțat dintru început nepăsarea ca fiind o boală, pentru că lupta cu ea este una din căile principale prin care se poate vindeca sufletul nostru. Puterea nu o vom dobândi decât implicându-ne, dăruind, jertfindu-ne, iar duhul lui Dumnezeu ne va ajuta atunci să creștem din putere în putere. Numai cei care se jertfesc pentru ceilalți pot înțelege aceste lucruri.
Îmi amintesc de o întâmplare istorisită în Patericul Egiptean, unde ucenicii unui Părinte, mergând undeva, întâlnesc la margine de drum un om rănit și neputincios, aflat în primejdia de a muri în lipsa unui ajutor. Ei bine, ucenicii trec mai departe, scuzându-se în fața aceluia că se grăbesc spre a ajunge la destinație. În urma lor vine și Părintele lor duhovnicesc, Bătrânul. Văzându-l pe acel om căzut și în suferință, se oferă să-l ajute, chiar dacă era tare neputincios. Omul însuși refuză ajutorul, văzându-l atât de bătrân și fără putere, dar Părintele insistă și-l ia în spate pe cel bolnav. La început îl simțea foarte greu, abia putându-l duce, dar cu timpul îi pare tot mai ușor, pentru ca la un moment dat acesta să dispară. Era îngerul lui Dumnezeu, care voise să-i arate cât de departe erau ucenicii lui de el, ca măsură duhovnicească!
Să dăm puțin de la noi!
În fapt, această întâmplare rezumă foarte bine taina aceasta a jertfirii noastre pentru cei din jur, arătându-le atenție ca lui Hristos. Aceasta este ce vrea Dumnezeu de la noi. Toată puterea de la El o vom primi, și cu cât ne vom dărui mai mult, cu atât mai multă putere vom primi de la El, ca să putem duce mai departe mărturisirea iubirii Lui către lume prin cei care Îi urmează. Nimic nu putem face fără Dumnezeu, iar dacă ne considerăm neputincioși și ne închidem în sine, este doar pentru că nu avem această credință. Este pentru că suntem mândri și credem că noi înșine putem face ceva, putem să fim ceva prin noi înșine, fără ajutorul Domnului.
Nepăsarea este, prin urmare, unul dintre simptomele cele mai evidente ale adevăratei boli de care suferă lumea astăzi: îndepărtarea omului de Dumnezeu. Convins că este puternic, a ajuns cât se poate de slab. Amăgit că este foarte deștept, a ajuns să nu mai înțeleagă cele mai evidente rațiuni. Încredințat că le poate pe toate prin îndrăzneală și chiar obrăznicie, a ajuns să cadă în deznădejde, în lipsa totală a curajului de a lupta cu viața și a birui cu ajutorul lui Hristos.
Dar noi să nu fim așa! Oricât am fi de puțini, dacă vom urma poruncilor Sfintei Scripturi de a iubi în primul rând pe Dumnezeu și pe urmă pe aproapele ca pe noi înșine, avem încredințarea că harul Domnului va lucra într-o asemenea măsură, încât ceea ce pare cu neputință la oameni se va împlini. Atât viața noastră va fi alta, dar și a lumii românești în care trăim. Noi doar trebuie să dăm puțin de la noi, luptându-ne în primul rând să ne lepădăm egoismul, iar Dumnezeu va face restul, căci lumea aceasta este a Lui și S-a jertfit pentru ea, tocmai pentru că o iubește.
Autor: Virgiliu Gheorghe
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 178 (noiembrie 2023)