INSA ADEVARATA (SI POATE SINGURA) GARANTIE A ACESTEI STABILITATI ESTE CONSTRUCTIA EUROPEANA.
Orice incetinire a acestui proces integrator – sau aparitia reversului sau, intr-o varianta catastrofica – poate intoarce intregul continent la starea de lucruri anterioara conflictelor mondiale si poate renaste jocul hegemonic.
O astfel de evolutie ar pune sub semnul intrebarii si politica americana vizavi de Europa si ar complica mult harta puterii in regiune. Statele-natiuni ar dezvolta iarasi un apetit militar mai consistent, in dauna celui economic, iar miscarile autonomiste ar fi repede sufocate de un predictibil val de nationalism redivivus.
2. Relatia SUA-UE Relatia cu UE – mai ales cu nucleul dur al acesteia, Germania si Franta – este prioritatea numarul unu a Washingtonului si asa va ramane macar pe termen mediu.
Nu este foarte limpede in ce masura reciproca este valabila, iar disparitia amenintarii militare a Rusiei (conjugata cu dependenta energetica de acest imens stat) poate renaste discursul antiamerican la Paris sau Berlin.
“Mariajul” europeano-american a fost, totusi, unul conjunctural, postbelic, datorat in mare masura amenintarii comuniste si lipsei de putere militara a unor state europene distruse de razboi. UE si SUA impartasesc, in acelasi timp, un set de profunde valori comune, iar puterea hegemonica a SUA este suficient de flexibila si permisiva pentru a nu fi simtita ca opresiva de partenerul european.
Insa europenii s-au vadit prea putin dispusi la aventuri militare transfrontaliere (Irak), chiar si atunci cand interesele americane o cereau imperativ. Apelativul usor depreciativ “Vechea Europa” formulat de administratia Bush jr. la adresa vesticilor si curtarea noilor veniti din est arata ca relatia se poate fisura sub o presiune de un fel sau altul.
3. Evolutia Chinei. China este deocamdata un partener rezonabil al SUA – mai ales in domeniul economic. Dependenta de tehnologia occidentala si de fluxurile investitionale din Vest, China nu are momentan interese specifice fundamental diferite de cele americane si europene, chiar daca teama de hegemonia SUA este o constanta a politicii sale.
Daca insa orientarea ideologica a partidului unic – care cuprinde mai multe fractiuni diferite – se schimba dramatic, China poate deveni o adevarata bomba cu ceas in resetarea raporturilor de putere in regiune si chiar in lume.
Ea poate spori presiunea asupra Japoniei in Extremul Orient si asupra statelor mici in Asia continentala.
4. Evolutia extremismului islamic. Islamul este la aceasta ora un cazan fumegand, cu o geometrie extrem de complexa si greu de “citit” de catre analistii occidentali.
Harta sa scapa aproape oricaror tentative de a o imparti coerent intre “rezonabil” si “indezirabil” de catre SUA si aliatii sai. Talibanii sunt, totusi, fostii aliati din Afganistan, dar si marii inamici de astazi. Al-Qaida depaseste formula de celula terorista si devine o fractiune religioasa ce se doreste o alternativa la regimurile islamice socotite “slabe” si “complice” de tipul saudit sau kuweitian.
Iar acestea din urma sunt incompatibile, la urma-urmei, cu setul de valori pe care aceleasi SUA le proclama: in Arabia Saudita au loc circa 20 de executii pe luna si orice referire serioasa la drepturile omului – in conceptie occidentala – este rizibila.
Nevoita alianta occidentala cu aceste regimuri este oarecum schizoida si fragila, reducand puterea simbolica a alternativei pe care SUA si aliatii sai ar oferi-o, la o adica, Orientului Apropiat.
Pe masura ce saracia din Turcia creste, moscheele devin incet, dar sigur locul de adunare a oropsitilor, iar guvernul trebuie sa faca un complicat balet pe gheata subtire pentru a preveni derapajele (iar Al-Qaida se dezvolta la Istanbul, Ankara si Izmir).
CA REZERVOR DE PUTERE SIMBOLICA, ALATURI DE O SEMNIFICATIVA PUTERE ECONOMICA, ISLAMUL ESTE, IN ESENTA, CEA MAI DURA PROVOCARE LA ADRESA OCCIDENTULUI IN GENERAL SI A SUA, IN SPECIAL.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro