Vasile Ernu: “România care-și bate joc de cei mai năpăstuiți dintre noi”

Despre aceste lucruri nu se poate tăcea.

Azi au ieșit să protesteze persoane cu dizabilități. Guvernarea Bolojan-Dan a pornit ”reforma” de la ei, firește.

De ce? Pentru că așa cum a spus Bolojan – de acolo se poate.

Pe ei nu-i protejează nimeni: societatea civilă românească este o glumă proastă – o societate la comandă care are o agendă strict de casta de privilegiați și interese.

Pentru acești oameni de jos nu există aliați, sindicate, partide. Statul cu instituțiile lui i-a abandonat.

Am citit pe buzele și semnele unui ”surdomut” (vezi comentarii) care transmitea nemulțumirea din piață: o tăcere revoltată asurzitoare. Dar nu are cine să audă și să vadă. Pe cei fără resurse și putere nu-i aude nimeni.

Sunt auziți doar cei cu interese directe, cu putere, cu resurse de voce – în rest: sunteți abandonați și pe cont propriu.

Sunt bani pentru stadioane aiurea de milioane – nu pentru oamenii cu probleme serioase, cu dezabilități sau pentru educație.

Oamenii aceștia nici măcar nu vor bani: ci mici scutiri. Nimic pentru cei fără voce – totul pentru cei cu resurse și putere. A se compara cum sunt tratați cei din casta de sus: total inegal.

Pe actuala guvernare să nu contați: ce a fost tăiat – s-a tăiat și se va continua trierea.

Vorbeam azi cu o mamă – are copil cu autism (link interviu comentarii -merită citit atent).

V.E.: Știu că actuala reformă a guvernului Bolojan a lovit puternic la bază, în mame și copii și chiar în acești copii care au nevoie imensă de sprijin. Știu că ai scris și tu – au scris și alții. De fapt unde a lovit? Și cum vedeți voi această ”reformă” la acest capitol?

Răspuns: Unde „lovește” concret acest tip de reformă: în primul rând în zona de finanțare — blocarea sau reducerea unor beneficii, întârzieri, incertitudine; apoi în resursa umană — înghețarea angajărilor sau lipsa de stimulente face ca și așa puținii specialiști (profesori de sprijin, terapeuți în sistem public) să fie și mai puțini; în educație — presiunea pe performanță și standardizare face incluziunea mai dificilă în practică; iar în ONG-uri — care deja țin o mare parte din sistem în viață — orice reducere de finanțare sau instabilitate le afectează direct capacitatea de a oferi servicii.

Percepția din teren, inclusiv din ce ai scris tu și alții, este că aceste măsuri sunt gândite fără o înțelegere reală a vulnerabilității: se vorbește despre „optimizare”, dar nu se face diferența între risipă și nevoi esențiale. Pentru o familie tipică, o ajustare bugetară înseamnă poate o restrângere; pentru o familie cu copil autist, poate însemna pierderea terapiei, a suportului educațional sau epuizarea completă a părinților. Văd această „reformă” ca pe o intervenție contabilă într-un domeniu care nu este contabil. Pentru că aici nu vorbim despre costuri abstracte, ci despre funcționare zilnică, dezvoltare și, în unele cazuri, despre șansa reală a copilului de a deveni independent.

E trist, e grav, e tragic.

Dar pentru acest guvern – ei nu sunt oamnei reali, ci cifre abstracte.

Sursa foto: ANSR – Asociația Națională a Surzilor din România