Revoluția română văzută de un ”copil dingo” din URSS – un eveniment politic colosal: Revoluția speranței. Care e sensul Revoluției din 89 pe care nu trebuie să-l uităm
—
O să fiu înjurat de pe ambele baricade: dar trebuie spuse.
Generația mea – generația ”copiilor dingo” despre care am povestit pe larg în carte – a fost prinsă în procesul politic de prin 86. Toată adolescența a fost o explozie politică fără precedent – copiii perestroika.
Ultimii adolescenți radicalizați politic au fost cei prinși în preajma Revoluției din 1917 – despre ei am povestit pe larg în Izgoniții.
Diferența dintre adolescenții 1917 și 1989 – chiar dacă par a avea și a produce un act revoluționar radical asemănător alături de alte grupe, pături sociale etc – sunt destul de mari. Ambele grupuri joacă un rol important, participă la Revoluție doar că ultima Revoluție avea să fie o Contrarevoluție. Dar și copiii Revoluției roșii aveau să fie distruși de termidorul stalinist roșu care face un soi de contrarevoluție conservatoare. Au multe în comun dar în context politic diferit.
E aproape lecție de manual: dar asta aveam să înțelegem foarte târziu. Când nu vom mai putea să ne vindem nici măcar ficații – când toți din jur au căpătat deja chipul sistemului, chipul Agentului Smith din Matrix. Despre experiența din anii 90 – voi reveni în Generația canibală.
Acum suntem în preajma Revoluției 89.
Pentru ”dingo de Basarabia” care eram prinși puternic în mișcarea ”Frontului popular” – care avea direcția anticomunistă și regăsirea națională – România era o rană deschisă. De ce? Pentru că din punct de vedere politic România reprezenta o jenă teribilă: totul se năruia în jur, toți erau în stradă, doar în România – ”în Patrie” – un dictator își umilea un popor. Noi care începusem să ne identificăm ”ca români” ne jenam teribil de ”supușenia” acestei noi identități – ”blea, ce-i cu românii ăștia?” discutam noi mai în rusă, mai în română.
Pentru noi era un imens disconfort liniștea politică din România. Pe tema asta erau discuții interminabile. De ce? Pentru că nu era deloc comod să te identifici cu un popor umilit, fricos și supus în anii 87-89 când tot Estul comunist era pe stradă. Mai ales pentru niște puștani adolescenți scăpați de sub control, care se însălbăticeau cu o viteză teribilă.
Revoluția română din 89 pentru noi a venit ca o mare salvare – ca o confirmare a umanității noastre, a calității umane – a calității politice umane. Ne-am bucurat teribil: ca și cum eram parte a procesului. Indirect eram.
Revoluția am privit-o ca pe o mare victorie asupra uni regim profund nedemn, inuman și degradant – ca pe un act de eroism, de demnitate: ca pe o mare victorie colectivă. Era și o Revoluție a demnității umane colective: ca popor, ca cetățeni.
Pentru mine Revoluția din 89 – a fost și este – unul dintre cele mai importante evenimente ale secolului XX. Ca român o consider în primele trei mari evenimente ale secolului XX. Ca Estic între primele cinci mari evenimente ale secolului XX. Și cel mai mare la care am participat.
Știu: la Revoluție participă mulți factori – și Țarul și Ohrana au participă în 1917 direct. în 89 au fost mulți factori: dar ea a fost populară.
Faptul că nu-mi place ideea de Restaurație post 90, faptul că eu critic noul regim capitalist și antisocial, asta nu înseamnă că este ilegitimă Revoluția sau că justific regimul vechi. Acel regim trebuia să se termine: autoritarismul ceaușist nu mai avea o minimă raționalitate și era inuman. Critica actuală nu legitimează trecutul. Ci din contra.
Dar acesta este trucul noilor hegemoni și al ostașilor lui de hîrtie: critici actualitatea înseamnă că vrei trecutul – fals: total fals. Pentru că ei luptă pentru delegitimarea oricărei forme de critică a prezentului și acțiune politică asupra actualității: în România ai voie să critici doar trecutul sau prezentul ca formă a trecutului. Nu ai voie să te atingi de Hegemon – că ești terminat.
În acest sens cred că Revoluția trebuie să capete un rol central în discursul nostru. Culmea e că cei mai duri de-legitimatori ai Revoluției sunt conservatori și cei care au avut de câștigat: numărul mic care pe cadavrele celor mulți au câștigat imens. Cei cu ”sfânta mare proprietate”.
De ce se tem? Că ea se poate repeta – de aceea Revoluția este rea pentru ei – Revoluția e bună doar împotriva comunismului nu și a capitalismului. În acest sens Revoluția a fost folosită ca formă de Instaurație – deloc întâmplător ”epoca de aur” devine Interbelicul: viitorul e în trecut unei neoiobăgii.
Citiți Proclamația de la Timișoara – își mai amintește cineva de cerințele sociale și economice? Acum dacă ai cere aceste lucruri te arestează – ca fiind comunist. Drepturile sociale și economice au fost pierdute. Iar aceste lucruri trebuie spuse. De unde vine marea proprietate a celor puțini? Doar din muncă – nu.
Când m-am mutat în România în 90 lucrul cel mai tare care m-a șocat este încercarea de a atribui Revoluției o imagine de delegitimare: că au făcut-o străinii, că e mâna rușilor, că americanii, că e lovitură de stat, că serviciile etc.
Cel mai important eveniment politic de după al doilea război mondial, un eveniment popular, cu un rol fundamental în politica României, era abandonat.
Revoluția exista dar nu exista subiectul politic care să și-l asume. Ca om educat în Imperiu este foarte greu de înțeles acest lucru – chiar dacă nu l-ai făcut tu trebuie să ți-l asumi. Istoria trebuie asumată – e istoria noastră. Nu putem accepta mereu să trăim ”sub vremi”.
Chiar dacă speranța avea să devină o mare dezamăgire, chiar dacă Revoluția avea să devină Contrarevoluție, chiar dacă victoria avea să devină o mare înfrângere – Revoluția trebuie asumată.
A fost un eveniment colosal, important, necesar. Noi am fost subiecții principali: noi am făcut comunismul, noi l-am distrus: îi putem învăța și pe frații occidentali asta. Cu un ton mai jos cu gargara ”cum se face” – vrem dialog nu monolog. Avem o experiență colosală – și noi și ei: putem învăța unii de la alții. Dar a plecat trenul din gară. Revenim.
Revoluția este o mare speranță: căci înseamnă că există nădejde, că tot ceea ce nu ne place, regimurile care nu ne convin, nedrepte și represive, pot fi schimbate. Asta înseamnă speranță – asta înseamnă să gândești în orizontul și sensul Revoluției din 89: noi v-am produs, noi vă vom schimba, vă vom distruge. Asta înseamnă speranță politică.
Asta înseamnă sensul Revoluției din 89 – extinderea drepturilor politice, sociale și economice pentru toate păturile sociale și nu crearea unei noi iobăgii și a unei noi boierimi.
Iar comemorarea Revoluției și a celor morți ne reamintește asta: și nouă celor mulți care am pierdut – și lor celor puțini care au câștigat. Memoria este o rană deschisă: pentru toți. Ne amintește lucruri de care vrem să uităm. Sau nu?
Autor: Vasile Ernu