Când am început să scriu despre pandemia de COVID-19, mi-am dat seama, în scurt timp, că majoritatea ideilor pe care le susțineam erau foarte departe de cele care circulau în jurul meu.Am considerat această situație ca ceva normal. Ceea ce m-a uimit a fost reacția virulentă / violentă de contestare, care depășea cu mult limitele unei simple polemici, care venea nu numai din partea oficialităților, dar și din partea unui segment important al populației (medici, lideri de opinie, ziariști, clerici etc.). M-a uimit pentru că nu o înțelegeam. În fond, nu încercam decâtsă scot în evidență principalele întrebari pe care le ridica în opinia mea această pandemie:
Este atât de periculoasă boala încât să justifice renunțarea la libertatea și autonomia persoanei?
Este efortul masiv și costisitor depus pentru a opri și limita relele cauzate de virus singura opțiune care ne este disponibilă?
Este acest efort răspunsul evident, inevitabil, dictat de precauție, pentru a proteja toți oamenii sau nu este decât o acțiune dezastruoasă, care încearcă să controleze ceea ce este scăpat de sub control?
Este etic să impui (direct sau indirect) injectarea cu un produs insuficient testat (numit în mod impropriu vaccin) fără a informa corect populația și fără a evalua efectele pe termen mediu și lung?
Este corect să impui măsuri bazate pe scenarii apocaliptice și să induci panică în populația pe care te-ai angajat să o protejezi?
Oare nu cumva măsurile impuse cresc daunele cauzate de boală și crează alte probleme (medicale, economice, sociale, culturale, spirituale), cu impact major în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat? etc.
Nu am intrat în polemici, nu am răspuns la atacuri (adesea grobiene), am refuzat să devin vedetă TV și consider că am procedat corect. Așa se explică faptul că acum am satisfacția ca mulți dintre contestatari să admită că acele întrebări erau legitime și să ma întrebe: „cum ați avut intuiția de a prezice aceste lucruri și tăria de a înnota împotriva curentului?”.
Trebuie să recunosc că majoritatea acestor presupuneri au provenit atât din expierența proprie de 50 de ani, cât mai ales din lectura a numeroase tomuri – nu numai de medicină, iar printre acestea întalnirea cu lucrările lui Ivan Illich a avut un rol important. De aceea simt nevoia să explic cum și în ce măsura m-a influențat acesta.
Ivan Illich, a fost unul dintre marii gânditori ai lumii, a cărui operă a acoperit teritorii vaste – teologie, filozofie, istorie și sociologie. Illich era o figură singulară și paradoxală. Considerat, inițial, ca un critic cvasi-marxist al capitalismului de consum modern, el nu a avut încredere în stânga și a numit marxismul drept „o filozofie inumană”. A reușit toată viața să se educe și să educe prin cărți și conferințe, iar în anii 60-70, să iasă din „cușca de sticlă a modernității” pentru a pune omul înapoi la locul care i se cuvine în societatea industrială. A fost un vizionar, dar mai ales un critic al modernității, o figură carismatică capabilă de anticipare. Când îl citești sau recitești astăzi pe Illich, ești surprins să constați că el a înțeles mult mai devreme ce se întâmplă în modernitate: individualismul, hipertehnologizarea, răceala afectivă, deviația etc…. Toate acestea au fost analizate și descrise de el. Totul este consemnat inclusiv argumente pentru a înțelege dificultatea noastră de a trăi și neputința noastră în fața unor epidemii de tipul COVID-19.
Ivan Dominic Illich s-a născut la 4 septembrie 1926, în Viena. Tatăl, inginerul Ivan Peter Illich, provenea dintr-o familie catolică croată, cu proprietăți imobiliare în orașul Split și cu moșii cu vița de vie și măslini pe insula Brač. Mama, Ellen Rose „Maexie”, născută Regenstreif-Ortlieb provenea dintr-o familie de evrei sefarzi din Cernăuți, care se convertise la creștinism. Tatăl ei, Friedrich „Fritz” Regenstreif, a fost un industriaș, care și-a câștigat banii din comerțul cu cherestea. Ellen a fost botezată luteran, dar s-a convertit la catolicism după căsătorie. Părinții lui Ivan Illich aveau numeroși prieteni în lumea culturală a Vienei între care poetul Rainer Maria Rilke, teologul Jacques Maritain și filozoful Rudolf Steiner. După anexarea Austriei de către Germania nazistă, Ivan Illich a fost clasificat drept „jumătate arian” clasificare valabilă atâta timp cât tatăl său era în viață. După moartea acestuia, în 1942, Ellen Illich și cei trei copii ai săi – Ivan, Alexander și Michael – au părăsit Viena, pentru Florența, Italia. Darurile intelectuale ale lui Ivan Illich s-au manifestat din copilarie. La 12 ani vorbea fluent, fără accent, italiana, spaniola, franceza, germana și citise Divina Comedie a lui Dante Alighieri. Ulterior a învățat la fel de bine limba croată, greaca veche, latina, portugheză, hindi, engleză, arabă și rusă.
A studiat la Universitatea din Florența (biologie și mineralogie), teologie și filozofie la Universitatea Pontificală din Roma (1942 – 1946) și istoria medievală la Universitatea din Salzburg. A obținut un doctorat la Salzburg cu o disertație despre istoricul britanic Arnold Toynbee (Die philosophischen Grundlagen der Geschichtsschreibung bei Arnold J. Toynbee). Cardinalul Giovanni Montini (viitorul Papa Paul al VI-lea) i-a propus să se formeze ca diplomat bisericesc la Accademia dei Nobili Ecclesiastici, dar a refuzat. A fost hirotonisit preot la Roma în 1951 și a slujit prima sa Liturghie în catacombele în care primii creștini romani s-au ascuns de persecutorii lor. În același an, a devenit preot paroh într-unul dintre cele mai sărace cartiere din New York – Washington Heights, la acea vreme un loc al imigranților din Puerto Rico. În 1959, a strabatut toată America de Sud pe jos sau cu autobuzul. La 30 de ani, a fost numit vice-rector al Universității Catolice din Puerto Rico, poziție pe care a reușit să o păstreze câțiva ani înainte de a intra în conflict cu episcopii locali James Edward McManus și James Peter Davis. În 1960, s-a stabilit la Cuernavaca, Mexic, și a fondat în 1961 Centrul Intercultural de Documentare, unde a organizat cursuri de limbă și cultură dintr-o perspectivă antiimperialistă pentru misionari și alți studenți. În 1968, Illich a fost chemat la Vatican pentru a răspunde acuzațiilor de erezie. Deși nu a existat o condamnare oficială, preoților catolici li s-a interzis înscrierea la cursurile de la Centrul de Formare Interculturală. Mai târziu, în același an, Illich a demisionat din îndatoririle publice ale preoției, dar, pentru tot restul vieții, a continuat să se considere preot și și-a păstrat angajamentul față de biserica creștină. În anii 1980, Illich a călătorit mult, fiind profesor invitat de filosofie, știință și tehnologie la Penn State University, Universitatea din Bremen și la Universitatea din Hagen, împărțindu-și timpul între Statele Unite, Mexic și Germania. A ținut cateva sute de conferințe în toată lumea. De aceea s-a autointitulat „un pelerin creștin rătăcitor”. A scris numeroase lucrări printre care mai cunoscute Celebration of Awareness (1971); Deschooling Society (1971); Tools for Conviviality (1973); Energy and Equity (1974); Medical Nemesis (1974, 1975); The Right to Useful Unemployment (1978); Toward a History of Needs (1978); Shadow Work (1981); Gender (1982); H2O and the Waters of Forgetfulness (1985); ABC: The Alphabetization of the Popular Mind (1988); In the Mirror of the Past (1992); In the Vineyard of the Text: A Commentary to Hugh’s Didascalicon (1993). Ivan Illich a murit de cancer la vârsta de 76 de ani, la 2 decembrie 2002, la Bremen, Germania. După moartea sa a existat un efort conjugat al lumii politice, a marilor corporații (în special Big Pharma) și a corpurilor profesionale pentru ca opera sa să fie uitată, dar după o scurtă perioadă (aproximativ 10 ani) ea a revenit în actualitate.
De la început trebuie precizat că aproape toate lucrările lui Illich sunt polemice, cu unele tente îngroșate tocmai pentru a trezi o reacție din partea cititorului. În această cheie trebuie citit și interpretat.
De exemplu, în Medical Nemesis șochează prin afirmație de deschidere: „Unitatea medicală a devenit o amenințare majoră pentru sănătate”, pentru ca apoi să caute răspuns la câteva întrebări de bază, care se referă nu numai la profesia medicală, ci și la direcția societății moderne și dependența acesteia de un sistem care ne fură categoric puterea, banii, demnitatea, adesea chiar și viața.
Ivan Illich conceptualizează și face o analiză devastatoare a „iatrogenezei”, examinând ceea ce face cu adevărat medicina, spre deosebire de mitul care s-a construit în jurul aceasta. Deși nu a inventat termenul (el a fost utilizat prima dată de Florence Nightingale), Ivan Illich l-a consacrat.
Iatrogenia/iatrogeneza provine din grecescul iatros = medic și genon = geneză, a produce. Termenul de iatrogenie acoperă orice patologie sau eveniment indezirabil indus de o intervenție în cadrul sistemului de sănătate. Se estimează că patologia iatrogenă ocupă locul 4 în cadrul morbidității și mortalitățui generale – fapt recunoscut și de OMS.
Illich a extins conceptul și l-a conectat la probleme mai mari ale societății și culturii. După el există trei tipuri de iatrogenie:
Prima este iatrogeneza clinică, prejudiciul cauzat de intervenția clinică individuală. Aici Illich afirmă printre primii un adevăr recunoscut azi: cele mai multe îmbunătățiri ale sănătății din ultimele câteva secole nu se datorează progreselor medicale, ci pur și simplu îmbunătățirii nivelului de trai. Împotriva noilor epidemii de boli cronice, medicina nu este „miraculoasă”, nici măcar nu este foarte eficientă. Drept dovadă: cu toate intervențiile timpurii, medicamentele puternice, chirurgia incredibil de calificată, mașinile complexe, tehnologii revoluționare etc., speranța de viață nu s-a îmbunătățit semnificativ în ultimii 100 de ani dacă nivelul de trai nu a crescut. În schimb, a crescut într-un ritm alarmant durerea, boala și moartea ca rezultat al îngrijirilor medicale.
A doua este iatrogeneza socială, când politicile de sănătate întăresc o organizație industrială, care generează probleme de sănătate, ce duc la supramedicalizarea societății, dependența manipulată a populațiilor de îngrijirea medicală și de instituțiile medicale. Iatrogeneza socială se obţine, spune Illich, atunci când: „… îngrijirea sănătăţii este transformată într-un articol standardizat, un element de bază; când toată suferința este „spitalizată” și casele devin inospitaliere pentru naștere, boală și moarte; … sau atunci când suferința, doliul și vindecarea, în afara rolului de pacient, sunt etichetate ca o formă de devianță”. Supramedicalizarea îi determină pe oameni să „renunțe la propria viață pentru a primi cât mai mult tratament posibil” și continuă până la punctul în care, „până se dovedește că este sănătos, cetățeanul este presupus a fi bolnav”. Rezultatul este „o societate morbidă care cere medicalizare universală și instituții medicală care certifică morbiditatea universală… consolidarea unei societăți morbide care încurajează oamenii să devină consumatori de medicină curativă, preventivă, industrială și de mediu”. Este descris modul în care industria farmaceutică, susținută cu entuziasm de profesia medicală, a sponsorizat și a beneficiat din plin de această medicalizare. Din ce în ce mai multe probleme sunt văzute ca fiind susceptibile de intervenție medicală. Companiile farmaceutice dezvoltă tratamente costisitoare pentru non-boli și în acest mod asistența medicală consumă o proporție din ce în ce mai mare din buget, care este absorbită în mare parte de companii și medici.
În cele din urmă, există iatrogeneza culturală și simbolică, care „se instalează atunci când întreprinderea medicală distruge voința oamenilor de a suferi realitatea lor” atunci când comportamentul și iluziile sponsorizate medical limitează autonomia vitală a oamenilor, subminându-le competența de a crește, de a avea grijă unul de celălalt și de a îmbătrâni. Medicina organizată profesional, susține Illich, „este foarte probabil să funcționeze ca o întreprindere morală dominatoare, care promovează expansiunea industrială ca pe un război împotriva tuturor suferințelor. Prin urmare, a subminat capacitatea indivizilor de a accepta durerea, deficiența, declinul și moartea inevitabilă și adesea iremediabilă”. De fapt, „suferința, vindecarea și moartea, care sunt în esență activități intranzitive pe care cultura le-a indus în fiecărui om, sunt acum revendicate de tehnocrație și tratate ca defecțiuni de care populațiile ar trebui să fie scutite instituțional. Când durerea este ucisă și moartea refuzată, când cultura – un sistem de valori și credințe – este înlocuită pur și simplu de un sistem de tehnici, umanitatea dispare”. Illich dezvoltă subiectul umanității: „Pentru a fi om și pentru a deveni om, individul speciei noastre trebuie să-și găsească destinul în lupta sa unică… El este singur în luptă, dar armele și regulile și stilul îi sunt date de cultura în care a crescut. Fiecare cultură este suma de reguli prin care individul ar putea să se împace cu durerea, boala și moartea – le-ar putea interpreta și practica compasiunea pentru ceilalți, care se confruntă cu aceleași amenințări. Fiecare cultură stabilește mitul, ritualurile, tabuurile și standardele etice necesare pentru a face față fragilității vieții – pentru a explica motivul durerii”. Illich afirmă că: „în fiecare societate, imaginea dominantă a morții determină conceptul predominant de sănătate”. Fragilitatea, individualitatea și experiențele trăite în mod conștient de om fac din experiența durerii, a bolii și a morții o parte integrantă a vieții sale. Capacitatea de a face față acestui trio în autonomie este fundamentală pentru sănătatea lui.
În decursul istoriei „era de neconceput că durerea să nu fie suferită, alinată și interpretată de persoana afectată, ci să fie distrusă prin intervenția unui preot, politician sau medic”. Mai mult „oportunitatea de purificare, penitență sau sacrificiu” trebuia acceptată. În fiecare societate, imaginea bolii și a morții este anticiparea condiționată cultural a unei date incerte,argumentează Illich, și „dezvăluie nivelul de independență al oamenilor săi, relația lor personală, încrederea în sine și viața lor”.
Sănătatea, susține Illich, este capacitatea de a face față realității umane a morții, durerii și bolii. Tehnologia poate ajuta, dar medicina modernă a mers prea departe, lansându-se într-o luptă (luând locul lui Dumnezeu) pentru a eradica moartea, durerea și boala. Procedând astfel, transformă oamenii în consumatori sau obiecte, distrugându-le capacitatea de sănătate. Medicina modernă și-a asumat cu orgoliu misiunea de a eradica durerea, boala și chiar moartea. Acestea sunt, a susținut Illich, realități umane eterne, cărora trebuie să învățăm să le facem față: de fapt, a face față acestor adevăruri înseamnă a fi „sănătos.”
Potrivit lui Illich, unul dintre cele mai distructive aspecte ale societății industriale avansate este profesionalizarea, care aruncă un grup restrâns de oameni, cum ar fi medicii, într-o relație autoritară, anti-umană, cu restul populației. „Profesionistul, ne spune el, care se consideră (care este considerat a fi) la conducere se poate crede cu ușurință imun la regulile obișnuite, dreptate și decență. Cel căruia i se atribuie puterea asupra morții încetează să mai fie un om obișnuit… Și pentru că formează o entitate magică nu tocmai din această lume, spațiul-timp și spațiul comunitar care pretinde întreprinderea medicală, sunt la fel de sacre ca și cele religioase. Ivan Illich crede că invenția relativ recentă a așa-zisei medicinei științifice, cu concentrarea ei a puterii de vindecare într-o singură frăție monopolistă, a modificat periculos felul în care oamenii obișnuiți se gândesc la propria sănătate: „Cererea ca medicii să lupte împotriva morții și să-i mențină pe cetățeni sănătoși nu are nimic de-a face cu capacitatea lor de a oferi un astfel de serviciu: este în punctul de a deveni o justificare supremă pentru controlul social. Sub influența ritualurilor medicale, moartea contemporană este din nou motivul unei vânătoare de vrăjitoare”.
În ceea ce privește medicina preventivă, cel mai adesea, Illich a fost în favoarea inovațiilor majore și anume cele care făceau accesibilă hrana sănătoasă, apă curată, aer curat, un sistem de canalizare, stil de viață etc. În loc că medicina să dezvolte produse de lux inaccesibile pentru cel mai mare număr de oameni, el a lăudat eforturile depuse la acea vreme pentru a face accesibile tuturor cetățenilor, o farmacopee și instrumente medicale de bază. Dar identifică și efectele contraproductive în medicina preventivă „O serie de medici au proclamat, în ultimii 10 ani, că medicina va experimenta o revoluție odată cu dezvoltarea și extinderea la întreaga populație a îngrijirii profesionale preventive. (…) Adevărul este că depistarea precoce transformă oamenii care se simt bine în pacienți anxioși. (…) Medicalizarea prevenirii menține confuzia între prevenție și siguranță (…). Identificarea individului statistic cu omul biologic unic creează o cerere insățioasă de resurse finite. Individul este subordonat nevoilor superioare ale colectivității. Îngrijirea preventivă devine obligatorie, iar dreptul pacientului de a consimți la tratamentul aplicat acestuia este încălcat treptat”.
De la început în centrul răspunsului dat la pandemia de coronavirus s-a aflat idea, corectă în principiu, că trebuie să acționăm astfel încât să prevenim un număr crescut de infecții, o epuizare a resurselor sistemului medical (care ar obliga personalul medical să efectueze triajul printre pacienți), să oprim transmiterea, să reducem mortalitatea etc. Faptul că acțiunea preventivă este crucială a fost acceptat fără tresărire, iar oamenii s-au grăbit chiar să blameze și să pedepsească „înapoiații” care au arătat vreo rezistență față de aceste masuri. Idolatria vieții și aversiunea față de moarte, panica (ca să nu spunem isteria), au fost aspecte notabile ale atmosferei generale a momentului. Nimeni nu a stat să analizeze costurile pe termen scurt, mediu și lung al acelor măsuri și să evalueze raportul cost/beneficiu. Metafora insistentă a războiului, pe care am caracterizat-o în timpul stării de urgență drept o manipulare semantică, a dat roade.În timp de război, nimeni nu face evaluari, nimeni nu întreabă cine și cât va plăti. În primul rând, războiul trebuie câștigat. Victimele colaterale sunt admise. Medicii au devenit „eroii din prima linie”, decidenții „comandanții acțiunii”, experții orgolioși și limitați – „strategii și planificatorii” bătaliei împotriva virusului ucigaș. Tancurile au defilat pe străzi, soldați cu echipament de război au patrulat, iar poliția și procuratura au dat amenzi recalcitranților. Totul ca să „salvam vieți” cu orice preț. Obsesia pentru rata mortalității prin COVID a fost o altă manipulare A fost ușor să se induca panică în societăți hipermedicalizate mai ales că decidenții s-au ascuns în spatele științei – chiar și acolo unde nu există știință – iar supunerea față de zeii sănătății și siguranței, a devenit un capital politic necesar pentru ei.Amploarea panicii și sentimentul de criză au fost rezultatul măsurilor luate ca răspuns la pandemie și nu al pandemiei în sine. Semnalul a fost preluat de mass-media unde nimic nu era de discutat în afară de virus.În consecință, o țară întreagă „a stat acasă”, a purtat masca, a acceptat internarea persoanelor sănătoase, dar purtătoare de virus (așa-zișii asimptomatici), a renunțat la viața socială și spirituală, a acceptat să se injecteze cu diferite seruri pentru ca, după peste doi ani, să afle că indicile de fatalitate este de 0,68, iar OMS recomandă să tratăm COVID ca pe o simplă gripă. Totul cu un un cost incalculabil. Nimeni nu poate spune câte unități din HoReCa s-au închis, câți oameni și-au pierdut slujba, câți au înnebunit de singurătate, câți au divorțat ori s-au îndrăgostit din nou în izolare, câți bolnavi de alte afecțiuni nu au avut acces la asistență medicală, câți au crezut ca „vaccinul” este „eficient și sigur” și s-au îmbolnavit fie de COVID, fie de la „vaccin”, câți au sărăcit și câți s-au îmbogățit etc. Nu știm și nu cred că vom afla vreodată. Ce știm este că nu virusul a creat inflație, a făcut ca prețurile acțiunilor să scadă, a suspendat turismul și comerțul, a crescut datoria țării etc.; aceste lucruri au fost rezultatul unor decizii, în opinia mea greșite.
În concluzie, influența lecturii operei lui Ivan Illici, în fundamentarea unor idei legate de pandemie, a fost covârșitoare. Parafrazându-l pe Richard Smith, editor al British Medical Journal timp de peste trei decenii, afirm medicina trebuie să fie una dintre profesiile cele mai autocritice, examinând și provocând constant credințele tradiționale. Medicii trebuie sa fie conștienți de limitele lor, știind foarte bine că nu pot cunoaște totul și că nu sunt stăpânii vieții și morții. Cred că fiecare medic și student la medicină ar trebui să citească cel puțin Medical Nemesis. Când sunt bolnav, vreau să fiu îngrijit de medici care în fiecare zi se îndoiesc de valoarea și înțelepciunea a ceea ce fac, care ascultă și nu auscultă – iar această carte îi ajută să devină astfel de profesioniști.
P.S.1. Nemesis este zeița răzbunării și dreptății la greci. Măsoară răul și binele și stabilește plata și răsplata. E severă, dar dreaptă, pedepsind, în genere, orice abatere, orice exces bazat nu pe lege și drept, ci pe echitate morală. Nemesis pedepsește orgoliul sau credința umană că omul își poate depăși condiția cosmică, implicit faptele omenești comise cu intenția de a modifica ordinea naturii.
P.S.2. Cel mai curios lucru este că, în pofida criticilor la adresa medicinei moderne și a medicilor, soluția lui Ivan Illich – deprofesionalizarea medicinei – este de o blândețe neașteptată și rațională.„Deprofesionalizarea medicinei”, spune Illich, „nu implică interzicerea limbajului tehnic”, nu solicită „excluderea unei competențe autentice”, nu „se opune controlului public al malpraxisului” și nu înseamnă „abolirea medicinei moderne”. Deprofesionalizarea nu înseamnă eliminarea medicinei moderne, nici obstacole în calea inventării altora noi, nici neapărat revenirea la programe, ritualuri și dispozitive antice.Tot ce recomandă Illich este un control mai mare al comunității asupra cercetării, spitalelor și a medicilor. În fine, deprofesionalizarea medicinei nu înseamnă nesocotirea nevoilor speciale de sănătate pe care oamenii le manifestă în momente speciale ale vieții lor. Înseamnă doar că oamenii au dreptul de a trăi într-un mediu care este primitor pentru ei.
P.S.3. Illich s-a opus instituționalismului, nu a fost împotriva instituțiilor în sine. Pamfletele sale au contestat încercările instituțiilor de a monopoliza funcțiile legate de producerea sănătății și bunăstării, moartea, siguranța, înțelepciunea și justiția. Întrucât, a susținut el, aceste bunuri sociale nu erau mărfuri produse unilateral de sistemele instituționale și apoi consumate de indivizi.
Autor: Vasile Astărăstoaie