Publicarea în 1979 a cărții lui Jacques Attali „L’Ordre Cannibale: Vie et Mort de la Médicine” a trezit vii reacții mai ales în lumea medicală. Criticii vehemenți au contestat mai ales relația între medicină-medicament și un subiect tabu în societatea contemporană – canibalismul. Dar această legătură există de milenii.
Canibalismul medical este consumul sau utilizarea corpului uman, mort sau viu, pentru tratarea bolilor. Utilizarea farmacologică a părților și fluidelor corpului uman pleca de la credința că, dacă corpul uman este capabil să se vindece singur, poate ajuta și la vindecarea unui alt corp uman. Canibalismul medical este întâlnit în culturile antice mesopotanice, egiptene, chineze, iudaice, greco-romane etc. În China, în timpul dinastiilor Tang și Ming, existau practicile ko-ku și ko-kan. Ko-ku se referă la practica de a tăia carnea de pe coapsa sau piciorul fiului viu și de a hrăni părintele bolnav. Ko-kan este aceeași practică, dar se adăuga o parte din ficat excizat. În anii 700, medicul Ch’en Tsang-ch’i a devenit primul medic chinez care a prescris carne umană (Rhodes, M. 2020).
În Egiptul antic, canibalismul medical a început odată cu exploatarea mumiilor. Conducătorii egipteni, dar și mulți oameni din popor utilizau extractul sau praful din mumii ca pe un panaceu și își tratau infecțiile parazitare prin scăldat în sânge uman (Sugg, R. 2008). Plinius scrie despre consumul de sânge ca leac pentru epilepsie. Scăldatul în sânge uman a fost o rețetă utilizată frecvent în tratamentul pacienților care sufereau de lepră. Sute de ani, cu vârf în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, mulți europeni, inclusiv regi, nobili, preoți și oameni de știință, au ingerat în mod curent remedii, care conțin oase umane, sânge și grăsimi ca medicamente pentru orice, de la dureri de cap la epilepsie (De Bess Lovejoy, 2016; Ionescu d. 2020).
Cererea europeană de mumii egiptene a crescut semnificativ în secolul al XV-lea. Ambroise Paré recomanda pudra din mumii împotriva vânătăilor. Cele mai multe „materii prime” pentru practică provin din mumii furate din mormintele egiptene, din locurile de înmormântare, de la locurile de execuție (fiind un drept al călăilor de a le comercializa). În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, „grăsimea omului” a devenit foarte solicitată (Cohut, M. 2020). Paracelsus a preferat „puterea” de la mai multe cadavre „proaspete”. În anii 1600, medicul paracelsian Oswald Crollius a furnizat instrucțiuni detaliate pentru prepararea mumiei farmaceutice, care presupunea obținerea cadavrului unui bărbat cu părul roșu de cel puțin 24 de ani, care a murit într-o „moarte nefirească”, cel mai preferabil spânzurat sau spart pe roata (Rhodes, M. 2020, Brinker, H. 2020). Sir Theodore Turquet de Mayerne – medic al mai multor regi englezi și francezi, precum și al lui Oliver Cromwell – a recomandat o tinctură calmantă din opiu și grăsime umană (De Bess Lovejoy, 2016). Exemplele pot continua (cu exemple din Europa sau alte continente), deoarece antropologii și istoricii au scris și scriu tomuri întregi despre canibalismul medical.
În zilele noastre, unii antropologi și bioeticeni consideră că modalitatea prin care canibalismul medical continuă este sub forma transplanturilor de organe. Transplantul de organe este o manevră terapeutică, care constă în înlocuirea unui țesut sau organ bolnav cu un alt țesut ori organ sănătos preluat de la un donator.
Istoria transplatului se întinde pe parcursul a peste a o sută de ani. Astfel: 1902 – primul autotransplant renal; 1906 – primul xenotransplant; 1954 – transplant renal între gemeni monozigoți; 1962 – transplant renal de la donator decedat; 1963 – transplant de ficat și plămân de la donator decedat; 1966 – transplant de pancreas de la donator decedat; 1967 – transplant de cord (după Machado, 2007). Transplantul de organe a prelungit viața a milioane de oameni și acest lucru nu poate fi contestat. În același timp, a fost generator de conflicte etice, unele nerezolvate nici în prezent.
Discursul bioetic despre transplantul de organe acoperă o gamă largă de subiecte (de la consimțământ, echitate până la „turismul de transplant” și „comerțul cu organe”). Există tensiuni, conflicte și ambiguități referitoare la statutul corpului uman. În corpul destinatarului, apare un spațiu gol, cândva ocupat de un organ bolnav. Spațiul este umplut de un „cadou” din partea altuia, un obiect „inedit”: atât „extern”, cât și „intim”, atât „încorporat”, cât și „străin”.
Washida (1988),într-un eseu intitulat „Între a fi om și inuman”, face o analiză critică a conceptului de moarte cerebrală, dezvoltă ideile lui Attali și lansează termenul de „vital-utilitarismul”. El este neliniștit de gradul în care vitalismul ca filozofie, este prezent în retorica actuală despre „salvarea vieților”, care este folosită (ca un fetiș) pentru a da undă verde la ceea ce ar putea fi forme neetice de cercetare și aplicare medicală. Fetișul suprem – așa cum a fost recunoscut în urmă cu mulți ani de Ivan Illich – este ideea „vieții” în sine ca obiect de manipulare, o idee relativ nouă în istoria umanității. Fetișizarea vieții, care consacra o viață păstrată, prelungită, îmbunătățită cu aproape orice preț, are drept consecință ștergea orice posibilitate de etică socială.
Canibalismul medical modern nu este pur și simplu a mânca, a bea și utilizarea părților și fluidelor corpului uman, ci și exploatarea corpului uman în scopuri medicale. Tabu-ul împotriva canibalismului este unul pe care nu dorim să îl încălcăm. Cu toate acestea, am ajuns la punctul în care raționalizăm pentru noi înșine refolosirea diferitelor părți ale corpului ființei umane decedate și facem acest lucru de dragul extinderii vieții altor oameni. Acest utilitarism de viață, deși nu implică consumul unui cadavru prin ingerare prin gură, înseamnă că orice parte a corpului unui cadavru poate fi luată din el și poate fi transferată în corpul cuiva viu și declarate ca motiv de a da fericire celui din urmă. (Noble, L. C.2011, Kang, L.2017, Rhodes, M.2020 ).
În bioetica americană și europeană, pare să existe un fel de tabu la menționarea oricărei paralele conceptuale sau experiențiale între unele practici medicale moderne și ceea ce ar putea fi cel mai apropiat de un tabu universalizat în rândul oamenilor, și anume canibalismul. Puțini sunt cei care utilizeaza termenul. Fox (1993), într-o analiza a protocoalelor de la Pittsburgh pentru procurarea organelor, le-a denumit „o formă nobilă de canibalism”. Procedurile medicale în materia de transplant sunt „o formă igienizată de canibalism” afirma Kass (1994). S-a folosit termenul „canibalism” pentru a comenta reacțiile persoanelor, care asistă la televizor, la transportul organelor înfășurate în celofan și transportate în răcitoare precum mâncarea pentru picnic (Youngner, 1996).
„Canibalismul medical se referă și la recoltarea de la cadavre a oricărei părți ale corpului, care se potrivesc nevoilor celor vii” (Guille-Escuret, 2012). Transplanturile de organe de la cadavre pot fi canibalism deoarece din corpuri care nu sunt încă pe deplin moarte, ele sunt transferate. O filozofie bazată pe utilitarism a utilizărilor maximizate a fost făcută mai plăcută publicului larg prin limbajul despre „viață” și „conservarea vieții – afirma LaFleur (2015). Chiar dacă mulți se feresc să folosească termenul de canibalism, alți autori vorbesc despre sacrificial uman pe altarul vieții. Se creeaza involuntar o analogie cu un canibalism ritual, când sacrificiul era pe altarul zeilor antropofagi. Analiza formelor de sacrificiu uman postmoderne și postumaniste – gameții fetișizați, visele cu embrioni și sugarii cu design comandat, organe recoltate și transplantate – toate considerate ca mărfuri noi, noi „diamante de sânge” conduc la schițarea unui neo-canibalism (Whitehead 2009, Wolfe 2009).
Celebra antropolagă și activistă Nacy Scheper-Hughes (născută în 1944), cancelar și profesor emerit al Universității din California, fondatoare a organizației Organ Watch (1997) scriaîn2015 „O economie neoliberală care apreciază oamenii drept mărfuri, cu actori (furnizori, brokeri, cumpărători, vânzători și procesatori ), cu mecanism de piață pentru părțile corpului reutilizabile, promoveaza de fapt hiper-individualismul până la limitele extreme”[1].
Regula celor patru „C”
Putem vorbi de o antropologie a răului?
Răul nu a fost mult timp un subiect pentru antropologi, cu excepția referirilor la vrăjitoarele africane sau la șamanii întunecați amazonieni. Atrocitățile celui De-Al Doilea Război Mondial și abuzurile ulterioare au determinat pe mulți oameni de știință să abordeze acest domeniu. S-a fundamentat o adevărată fenomenologie a răului grație lucrărilor lui Paul Ricoeur („The Symbolism of Evil”, 1967), David Parkin („The Anthropology of Evil”, 1991) sau Ervin Staub („The Roots of Evil – The Origins of Genocide and Other Group Violence”, 1992).
Antropologii sugerează că unele forme de jefuire a corpului pot fi asimilate crimelor de război, atunci când corpul inamicului, teroristului, deținutului sau al cetățeanului „subuman” (cu dizabilități) este utilizate ca sursă de organe, os, piele și țesuturi. Majoritatea cazurilor de jefuire se încadrează însă în paradigma crimini di pace, în care violența necesită complicitatea birocraților de stat, chirurgi, administratori de spitale, polițiști, ofițeri de imigrare etc. (Franco Basaglia, 1987). Lawrence Cohen, în „The Other Kidney about the nature of immunosuppression and its accompanying global traffic in organs for transplant și în Where It Hurts: Indian Material for an Ethics of Organ Transplantation”, se referă la „o etică a părților”: istorii parțiale, părți din adevăruri și, acum, se pare corpuri divizibile în care organele detașate apar ca mărfuri, obiecte fetișizate ale dorinței și ale consumului.
Răul se manifestă în materia transplantului prin turismul de transplant și traficul ilegal de organe. Iată mărturia unui „turist”, care a „călătorit” în Europa de Est pentru a cumpăra un rinichi de la un țăran: „De ce ar trebui să aștept ani de zile pentru un rinichi de la cineva care a fost victima într-un accident de mașină, fixat sub mașină timp de mai multe ore, adus apoi în stare mizerabilă în U.P.U. și numai atunci, după toate acele traume, ar fi pus acel organ în mine? Organul respectiv nu va fi bun! Sau, și mai rău, aș putea obține organul unei persoane în vârstă, al unui alcoolic sau al unei persoane care a murit din cauza unui accident vascular cerebral. Rinichiul acela este epuizat! Este mult mai bine să obții un rinichi de la un bărbat sănătos, care să poată beneficia și de banii pe care mi-i permit să-i plătesc. Unde m-am dus, oamenii erau atât de săraci încât nici nu aveau pâine de mâncat. Ai idee despre ce înseamnă o mie, să nu mai vorbim de cinci mii de dolari, pentru un țăran?” (cit. din Terry O. Adido în Transplant Tourism, 2018).
Diverse companii de turism medical au promovat pachete de transplant de renal în Filipine sau China pentru pacienții internaționali, care puteau să le achiziționeze la prețul de 65.000-80.000 $ (Leigh Turner, 2008). Donatorii primeau 200-400$ sau nimic. La Summitul de la Istanbul privind traficul de organe (2008), unde au participat 150 de reprezentanți ai organismelor științifice și medicale din 78 de țări, unul dintre convocatori, F. Delmonico, a arătat un diapozitiv cu câțiva tineri filipinezi foarte subțiri, aliniați, afișându-și „rana sacră” – cicatricea de la recoltarea de rinichi (Delmonico, 2009). Fluxul de organe, țesuturi și părți ale corpului urmează rutele: de la sud la nord, de la a treia la prima lume, de la sărac la bogat, din Pakistan, Filipine, Bolivia, Brazilia, Irak, Republica Moldova, Peru, China, Turcia, Columbia etc. către Australia, Canada, Israel, Japonia, Oman, Arabia Saudită, SUA etc. (Organ Watch, 2017).
Consecințele traficului ilegal cu organe pot fi devastatoare atât pentru donator, cât și pentru primitor. În rândul beneficiarilor transplantului de organe traficate ilegal, se înregistrează o rată mai mare a complicațiilor medicale de la transmiterea HIV și a virusurilor hepatitei B și C, până la deces. Supraviețuirea beneficiarilor este concordantă cu rezultatele locale și nu cu standardele internaționale. Donatorii de organe, pe piața ilegală, sunt expuși la abuz, fraudă și coerciție, în condițiile în care motivația celor mai mulți dintre ei este sărăcia.
Magnitudinea fenomenului a determinat o reacție internațională. Au fost adoptate o serie de documente pentru a jugula turismul și traficul de organe între care: Convenția O.N.U. contra Criminalității Internaționale Organizate (C.I.O.) care include în definiția sa privind exploatarea umană și prelevarea de organe în (cu) scop lucrativ (comercial); Consiliul Europei prin Convenția privind Drepturile Omului în Biomedicina (Convenția de la Oviedo) și Protocolului Adițional relativ la transplantul de organe și de țesut de origine umană (2002) interzice explicit traficul de organe și de țesuturi de origine umană; Recomandarea 1611/ 2003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind traficul de organe în Europa – organele corpului uman, cu diversele elemente ale sale, nu pot face obiectul unui beneficiu material; Rezoluția (78)29/2004 al Comitetului de Miniștri – corpul uman, cu diversele elemente ale sale, nu poate fi comercializat; Declarația de la Istanbul – 2008; Protocolul Națiunilor Unite pentru prevenire, suprimare și pedepsirea traficul de persoane (denumit Protocolul O.N.U. privind traficul de persoane) (U.N.O.D.C.-2000; U.N.O.D.C. -2008) etc.
Rezultatele au fost dezamăgitoare. Astfel, în China – numărul transplanturilor, cu organe recoltate de la prizonierii executați în 2006, este estimat la 8.000 (Budiani-Saberi & Delmonico, 2008). S-a semnalat recoltarea forțată de rinichi de la deținuți pentru a fi transplantați la britanici (Budiani-Saberi & Columb, 2013). Au fost raportate: în Africa de Sud – peste 100 de transplanturi ilegale de rinichi la Spitalul St. Augustine (în 2001 și 2002); în India (2002) – 1.972 de cazuri de transplanturi ilegale de organe evaluate la aproximativ 32.000.000$. Rețele de transplanturi ilegale existau în India, Israel, Brazilia, Africa de Sud, Ucraina, Kosovo și Statele Unite (Scheper-Hughes 2011, Hansen & Sole 2011). Execuții de către I.S.I.S. urmate de recoltarea organelor pentru transplant au fost reclamate în martie 2015. Acestea sunt doar câteva exemple și constituie doar vârful icebergului.
Apare întrebarea firească: Dacă toate țările pedepsesc traficul de organe, cum se face că el se extinde? Răspunsul este simplu: traficul de organe, fiind o activitate ultraprofitabilă este protejat tacit de unele state și organizații. În mijlocul reajustărilor neoliberale ale noii economii globale, a existat o epuizare rapidă a valorilor tradiționale și umaniste. Apar noi relații între capital și muncă, organisme și stat, cetățenie și incluziune/ excludere socială și medicală. Un capitalism global și „democratic” triumfător a eliberat un apetit vorace pentru corpurile necesare consumului medical intern și internațional. Așa cum se practică astăzi, în multe contexte globale, aceste noi tranzacții de achiziție de organe sunt un amestec de altruism și comerț; de știință, magie și vrăjitorie; de cadouri, troc și furt; de voluntarism și constrângere.
Dovada, că traficul cu organe este o infracțiune protejată, este faptul că în ciuda mai multor procese în Africa de Sud, Brazilia, Kosovo, India, Moldova, Ucraina, S.U.A. și Israel, cei condamnați au fost doar intermediarii, brokerii sau recrutorii. Cei invulnerabili sunt chirurgii, funcționarii guvernamentali și turiștii internaționali de transplant – care sunt dispuși să plătească până la 200.000 de dolari pentru un transplant ilicit, din care vânzătorul anonim dintr-o țară îndepărtată ar putea primi câteva sute/mii de dolari sau nimic și care este trimis acasă înșelat, slab, cu dureri profunde.
În zeci de articole, Nancy Scheper-Hughes (între 2000 și 2017) a descris pe larg aspectele criminale ale traficului de oameni pentru organele și țesuturile lor de unică folosință. Într-un efort de a atrage atenția, a folosit un limbaj puternic, descriind piețele bio-produselor umane ca „neo-canibalism”, „bio-poftă”, „furt de corp” și, chiar „bio-terorism”. A numit chirurgii implicați în transplanturi ilicite „tâlhari”, „vulturi consumatori de hoituri” și „mafioți”, iar pe recrutorii locali „hiene”, „vânători de organe”. A descris pe cumpărătorii – turiști, ca fiind deficienți din punct de vedere etic, neavând nicio reținere (în dorinta de a se ajuta) să închirieze pântecele mamelor surogat, să cumpere ovocitele și / sau embrionii luați din alte corpuri sau rinichii, tratând pe „furnizori” ca și cum ar fi obiecte. Iată doar două titluri „Traficul de persoane la nivel mondial – o crimă protejată” (Scheper-Hughes, 2015) și „Neo-canibalism, furt de organe și necropolitică militar-biomedicală” (Scheper-Hughes, 2017).
În concluzie, transplantul de organe poate fi în același timp o intervenție eficientă, o formă de canibalism medical și o afacere profitabilă. Chirurgia transplantului a reconceptualizat relațiile sociale dintre sine și celălalt, individ și societate, a redefinit semnificațiile real-ireal, văzut-nevăzut, viață-moarte, corp-cadavru, persoană-nonpersonă, zvonuri-ficțiune-fapte. De aceea sunt încă necesare dezbateri reale purtate de chirurgi, bio-eticieni, preoți, antropologi, juriști și economiști pentru a păstra și amplifica latura terapeutică – umanistă și altruistă.
Notă – Există o oarecare analogie cu strategiile din actuala pandemie și politicile vaccinului, dar această apropiere trebuie făcută cu prudență. Ea poate fi reținută mai ales în ceea ce privește necesitatea unor dezbateri reale, fără patimă, fără partizanat și, mai ales, fără accente propagandistice.