120.000 de oameni au dispărut de pe pământul pe care l-au locuit mii de ani, într-o săptămână. În spatele acestor date seci se ascund 120.000 de oameni care au fost nevoiți să își părăsească locuințele, bisericile și școlile, să-și abandoneze brusc și brutal viața de zi cu zi și să se încoloneze într-un convoi unic, uriaș, cu speranța că nu vor muri în ziua, în ora, în minutul următor, că vor putea trece granița și ajunge în Armenia. Lucrul ăsta se numește, în limbaj juridic, purificare etnică și este una dintre crimele împotriva umanității. Mai mult. În anul 1992, o rezoluție ONU clasifica purificările etnice, indiferent dacă vorbim despre ucideri sau deportări forțate, în categoria crimei de genocid. Și, într-adevăr, privind puținele imagini care au trecut granița mai greu decât oamenii, gândul m-a dus la întâmplările despre care vorbeau bunicii generației mele scăpați cu viață din genocidul împotriva armenilor din 1915. Unii dintre cei care au căutat drumul spre viață nu au mai ajuns la graniță fiind ținte ale armatei azere. Sunt fotografii pe care nu îmi propun să le postez pentru că politica Facebook nu permite așa ceva. Cei norocoși, sosiți în Armenia după nouă luni de blocadă, sunt la capătul puterilor. Blocadă nu este un cuvânt abstract. El înseamnă imposibilitatea accesului la hrană, medicamente și energie. Un acces refuzat, greu de imaginat în lumea euroatlantică.
A urmat o rezoluție dură a Parlamentului European, o rezoluție și mai dură a Parlamentului Azer în care aduce acuzații și insulte grave Uniunii Europene. Mâine, președinta acestui parlament începe o vizită în țara europeană numită România. De neînțeles. Va fi primită de președinții celor două camere și de Primul Ministru. Președintele țării a anulat întâlnirea pe care o avea programată. Sunt tot informații seci. Vizita a fost planificată acum jumătate de an. Atunci era numai blocada.
Am cerut săptămâna trecută trei lucruri în discuțiile cu Primul Ministru și Ministrul Afacerilor Externe a României. Fără prea multe speranțe. Dar la două zile după discuția cu Primul Ministru am primit fotografiile pe care le postez abia acum, pentru că nu am vrut să acopăr mitingul de azi cu nimic. Și iată că ajutorul umanitar dat de către Guvernul României este concret, eficient și prompt. Pe lângă hrană și medicamente vorbim de o unitate mobilă SMURD și de adăposturi provizorii pentru refugiații care vin în valuri din Karabakh.
În discuția pe care am avut-o împreună cu prietenul meu Varujan Vosganian cu Ministrul Afacerilor Externe am propus ca România să solicite Uniunii Europene garanții solide în ceea ce privește conservarea patrimoniului cultural armean din Karabakh. Pentru că vorbim de unul dintre puținele locuri din lume în care s-a aprins flacăra creștinismului în primele secole ale erei creștine. Vorbim de mânăstiri din acea vreme, de primele școli în care s-a predat alfabetul armean, după anul 405, vorbim despre un tezaur cultural care nu poate fi luat în exil și care a început să fie mitraliat, așa, de distracție, deja. Și România își ține cuvântul și în chestiunea acesta.
Despre cel de-al treilea lucru cerut… Nu știu dacă el se va adeveri vreodată, dar este dorința ca în bisericile rămase fără enoriași și fără nimic din ce e normal să găsești într-o biserică, arse și ciuruite degloanțe, dar încă în picioare să mai fie lăsat să mai slujească din când în când un preot armean.
Eu acum ce să cred? Pe de o parte vizita de mâine în România a președintelui Parlamentului unui stat care este responsabil pentru un genocid în desfășurare, pe de altă parte un sprijin impecabil oferit de Guvernul României armenilor refugiați din fața urgiei. Cu un ochi plâng, cu celălalt râd. Cu un gând înjur, cu celălalt mulțumesc. Ca în basmele copilăriei. Numai că ăsta e un basm pentru oameni mari.
Autor: Varujan Pambuccian