Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis, zilele trecute, printr-o hotărâre definitivă, că: „împărţirea costurilor între acţionari şi deţinătorii de obligaţiuni reprezintă o precondiţie pentru aprobarea, de către Comisia Europeană, a ajutorului de stat pentru o bancă aflată într-o situaţie dificilă şi nu contravine legislaţiei comunitare”.
Ce înseamnă asta, pe româneşte? Să presupunem că o bancă oarecare, ca urmare a unor operaţiuni neperformante, de regulă a unor escrocherii, e în pericol de faliment.
În capitalismul clasic, de până la Marea Criză, într-o asemenea situaţie, falimentul însemna, pe scurt, că bancherii pierdeau tot ce aveau, iar deponenţii fie îşi pierdeau şi ei depunerile, fie îşi recuperau, eventual, o mică parte din acestea, în urma lichidării activelor băncii.
În modelul european postbelic, pentru a se evita intrarea într-o spirală de criză, statul intervine împrumutând banca. Bancherii nu pierd, dar sunt puşi sub control şi trebuie să ramburseze împrumutul de stat într-o perioadă de timp. În fine, depozitele sunt garantate, cel puţin în zona deponenţilor mici şi mijlocii. Deşi imperfect, un asemenea model asigură echilibrul economic, stabilitatea financiar-bancară şi pacea socială.
Recenta decizie a CJUE ne aduce, aparent, în zona capitalismului clasic. De ce „aparent”? Pentru că, spun adepţii neoliberalismului, în zilele noastre, băncile, mai precis anumite bănci, au devenit „prea mari” ca să mai dea faliment. Sunt bănci internaţionale, cu operaţiuni în toată lumea, iar un faliment ar antrena o reacţie în lanţ cu consecinţe inimaginabile.
Aceste bănci trebuie, deci, să fie salvate cu orice preţ!
Dar preţul este triplu! Pe de o parte, pierd toţi depunătorii, întrucât în gaura neagră a falimentului sunt aruncaţi prima dată banii din depozite. În al doilea rând, prin împrumutul acordat de stat, se aruncă în gaura neagră şi banii contribuabililor. În al treilea rând, bancherii nu doar că nu pierd nimic, nu doar că nu sunt sancţionaţi, dar nu mai sunt nici măcar controlaţi. După cum se vede, în acest model, unele bănci mari se urcă deasupra statului şi implicit deasupra cetăţenilor.
Recenta decizie a CJUE acordă acestor bănci mari, focare de escrocherii, exact un statut de entităţi intangibile.
Consecinţele deciziei CJUE sunt extrem de grave.
Mai întâi, această decizie este un atac direct la proprietate, aşadar la un principiu fundamental al statului de drept. Pe cale de consecinţă, este afectată siguranţa financiară a tuturor cetăţenilor Europei şi, implicit, şi a românilor.
În al doilea rând, măsura va distruge, lent, clasa mijlocie, prin sărăcirea acelor depunători care furnizează grosul depozitelor mici şi mijlocii. Să subliniem că, după Al Doilea Război Mondial, tocmai întărirea clasei mijlocii a adus Occidentului dinamism economic, echilibru social şi o prosperitate fără precedent.
În al treilea rând, decizia CJUE este încă un cui bătut în sicriul statului naţional, care, lipsit de suveranitate, devine vasalul instituţiilor europene supranaţionale şi al intereselor marii oligarhii bancare internaţionale.
Oare asta îşi doresc cetăţenii României şi ai Europei?
Îşi doresc, oare, să-şi piardă într-o clipă banii strânşi cu trudă, uneori de-a lungul unei vieţi?
Îşi doresc, oare, o societate sărăcită, abrutizată, în care vecinii şi fraţii se bat între ei pentru un colţ de pâine?
Îşi doresc, oare, un stat slab, restrâns la funcţia de a-i apăra pe cei bogaţi?
Viitorul arată sumbru! Ca să nu ajungem în acest viitor, trebuie să luăm atitudine.
Trebuie ca vocea şi acţiunile noastre să fie ferme şi categorice!
Nu băncile trebuie apărate, ci cetăţenii!
Nu oligarhia trebuie protejată, ci clasa mijlocie!
Nu Comisia Europeană trebuie să decidă, ci statul naţional!
Europarlamentar Laurenţiu Rebega – Vicepreşedinte al Grupului Europa Naţiunilor şi Libertăţii
sursa: curierulnational.ro