Proiectul unificării parcurge, în clipa de faţă, un episod de disoluţie. Căsătoriei «raţionale» pare să-i urmeze un divorţ pasional.
În numărul său din 17 mai, „Der Spiegel” publică un eseu al scriitorului olandez Leon de Winter cu subtitlul „Pledoarie pentru desfiinţarea monedei euro”. Cu două săptămâni înainte, aceeaşi revistă avea pe frontispiciu o formulă terifiantă: „Euroland în flăcări. Un continent pe drumul spre faliment”. Până de curând, Europa trăia conflictul surd dintre ţările încă nemembre ale Uniunii (marcate de sentimentul excluziunii) şi ţările membre.
Acum, avem de a face mai curând cu un tot mai vocal conflict intra-european: „netrebnicia” noilor membri versus „aroganţa” exasperată a membrilor vechi. Între est şi vest a apărut o nouă diviziune: eficienţa economică. Dar la orizont se conturează şi ruptura dintre nord şi sud. Fostul premier spaniol Jose Maria Aznar deplângea, de curând, faptul că ţările septentrionului european dictează soluţii economico-financiare meridionalilor.
Spania şi Grecia trebuie să se conformeze unor „indicaţii” externe, nu neapărat în acord cu datele lor reale şi nu neapărat productive. La rândul lui, plătitorul de taxe german nu înţelege de ce trebuie să scoată bani din buzunar pentru a finanţa cele 14 salarii anuale ale grecilor, bonusul care li se acordă pentru punctualitate la locul de muncă, sau pensionarea lor timpurie de dragul unui spor de timp liber la vârste convenabile. „Nucleul european” tradiţional are, fireşte, motive, să fie plictisit de „problemele” pe care le creează ţările mai „boeme”, dar asta nu înseamnă că el deţine întotdeauna reţeta infailibilă a reformei şi a progresului. Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, crede că măsurile de austeritate preconizate de ţările UE ca terapeutică a crizei sunt nu doar ineficiente, ci direct periculoase.
Ce e de făcut? Se va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la abolirea monedei unice? (În ciuda evaluărilor optimiste, dar nu prea convingătoare, ale preşedintelui permanent al Consiliului UE, dl Herman Van Rompuy.) Se va reveni la reglementările mai realiste, mai funcţionale ale vechii Pieţe Comune? Trebuie oare să ne punem întrebarea dacă nu cumva ideea Europei Unite a fost o idee utopică? Sau dacă nu cumva a fost – ca şi comunismul – „prost pusă în practică”?
Fapt e că proiectul unificării parcurge, în clipa de faţă, un episod de disoluţie. Căsătoriei „raţionale” pare să-i urmeze un divorţ pasional. Sub pojghiţa retorică a „casei comune” se întrevăd fisuri ameninţătoare. Dacă am avea suficient răgaz, ar trebui să chestionăm din nou, cu luciditate, fundamentele. Ce ne leagă de fapt? Avem, cu adevărat, valori comune? Trăim cu toţii în aceeaşi „matrice stilistică”? Este, în definitiv, Europa mai mult decât o unitate geografică? Răspunsul unor întrebări de acest tip trebuia, de fapt, să preceadă tehnicalităţile marelui program administrativ, economic şi politic al integrării.
Din păcate, „experţii” n-au timp de filosofie, nu se încurcă în fineţuri romantic-speculative. Sunt oameni practici, hotărâţi, puşi pe treabă. Şi dacă, uneori, recurg la cuvinte mari sau la formulări sublime, e strict de dragul asezonării discursului cu niscaiva drăgălăşenii ornamentale. În România, lucrurile sunt, măcar, mai clare: n-avem, se pare, nici tehnocraţi, nici filosofi. Şi dacă îi avem îi ţinem la păstrare. Pentru vreo „ocazie”. Care însă nu vine niciodată.
Andrei Plesu
sursa: adevarul.ro