Să facem un mic experiment. Să încercăm să identificăm numele tinerilor între 20 și 30 de ani care marchează sau se afirma astăzi in peisajul intelectual și cultural românesc. Mă refer la publicistică, eseistică, literatură, critică literară, filosofie, comentariu cultural, istoria ideilor și, în general, la spațiul în care se formulează, se confruntă și circulă idei cu relevanță publică.
Nu discutăm despre notorietatea dobândită prin divertisment, activism politic, propagandă sau prezență intensă pe rețelele sociale — influenceri și mici intelectuali publici aspiranți, care maimuțăresc maimuțăreala seniorilor —, ci despre tineri autori care se disting printr-o prezență notabilă în câmpul intelectual propriu-zis.
Cine sunt aceștia? Care sunt numele? Unde sunt publicațiile, revistele, grupările intelectuale, polemicile și dezbaterile prin care noua generație începe să-și afirme identitatea?
Încercați să faceți o listă. Zece nume. Cinci. Trei. Un top trei.
Constatăm, cu o anumită surprindere, că nu ne vin prea multe în minte. Sau, în orice caz, că ne este considerabil mai greu să identificăm o nouă generație intelectuală decât ne-am aștepta într-o societate cu o viață universitară, culturală și mediatică atât de extinsă.
Desigur, este posibil ca asemenea autori să existe, dar să nu fie suficient de vizibili. Este posibil ca ei să activeze în alte medii, să publice în alte limbi, să se adreseze altor audiențe… Tocmai acestea sunt însă lucrurile care trebuie discutate.
Cât de normală este o asemenea situație? Cum se face că nu putem identifica relativ ușor cine reprezintă noua generație intelectuală a României? EXISTĂ UNA?
Cum este posibil ca o societate care produce anual mii de absolvenți universitari, care dispune de o infrastructură de comunicare fără precedent și de posibilități aproape nelimitate de publicare, să nu ofere o imagine clară a generației care urmează să preia inițiativa în viața sa intelectuală și culturală?
Tind să cred că avem de-a face cu o situație istorică specială, poate chiar cu o discontinuitate importantă în evoluția culturii române moderne. Oricum, cu ceva suficient de neobișnuit pentru a merita o examinare serioasă.
SĂ PRIVIM COMPARATIV, PENTRU CA PREMISA ACESTEI DISCUȚII SĂ NU PARĂ DEPLASATĂ
Istoria intelectuală și culturală românească din ultimele două secole oferă un număr impresionant de exemple de autori care, înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani, erau deja activi în publicistică, literatură, eseistică sau critică și începuseră să dobândească o identitate intelectuală recognoscibilă.
Nu toți aveau să confirme ulterior, nu toți erau la fel de valoroși și nu toți se bucurau de aceeași notorietate. Dar existența unei noi generații intelectuale era vizibilă, iar intrarea ei în viața publică putea fi identificată prin nume, publicații, idei și confruntări intelectuale.
Mai concret, iată o listă. Luați-o mai degrabă ca pe ceva indicativ, un instrument retoric de ilustrare a argumentului. Este realizată cu ajutorul Grok.
1. Mihai Eminescu (născut în 1850) — Debutează în 1866, la 16 ani, în revista Familia. Devine redactor la Timpul în 1877, la 27 de ani, după ce se afirmase deja ca poet și publicist. În 1880 devine redactor-șef.
2. Ion Luca Caragiale (născut în 1852) — Debutează în publicistică în 1873, la aproximativ 21 de ani, colaborând cu presa umoristică, inclusiv cu Ghimpele. Se afirmă ca dramaturg și publicist în anii 1870.
3. Vasile Alecsandri (născut în 1821) — Debutează în Dacia literară în 1840, la 19 ani, cu nuvela Buchetiera de la Florența. Participă activ la inițiativele literare, culturale și publicistice ale generației pașoptiste.
4. Mihail Kogălniceanu (născut în 1817) — Publică lucrări istorice încă din anii 1830 și conduce Dacia literară în 1840, la aproximativ 23 de ani. Participă ulterior la editarea revistei Propășirea (1844), afirmându-se timpuriu ca istoric, publicist și organizator cultural.
5. Titu Maiorescu (născut în 1840) — Se afirmă în anii 1860 ca profesor, critic și lider al societății Junimea. Publică „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, la 27 de ani, și „În contra direcției de astăzi în cultura română”, în 1868, la 28 de ani.
6. Alexandru Macedonski (născut în 1854) — Debutează editorial în 1872, la 18 ani, cu Prima verba. Participă la presa literară și politică a anilor 1870 și fondează revista Literatorul în 1880, la 26 de ani.
7. Tudor Arghezi (născut în 1880) — Debutează în 1896, la 16 ani, în Liga Ortodoxă. Colaborează ulterior cu publicații literare și culturale, afirmându-se ca poet și publicist înainte de 30 de ani.
8. Eugen Lovinescu (născut în 1881) — Debutează în critica literară în 1904, la aproximativ 23 de ani, publicând foiletoane în Epoca. Acestea sunt reunite în volumele Pași pe nisip (1906), apărute când avea aproximativ 25 de ani.
9. George Călinescu (născut în 1899) — Debutează în critica literară în anii 1920 și colaborează cu reviste precum Viața literară și Gândirea, devenind activ în dezbaterile literare înainte de 30 de ani.
10. Camil Petrescu (născut în 1894) — Publică poezie, articole și texte dramatice în presa culturală din anii 1910–1920. În 1923, la 29 de ani, publică Versuri. Ideea. Ciclul morții.
11. Mircea Eliade (născut în 1907) — Debutează publicistic în 1921, la 14 ani. Din 1927 colaborează intens cu Cuvântul, afirmându-se ca eseist, romancier și reprezentant al tinerei generații intelectuale interbelice.
12. Emil Cioran (născut în 1911) — Publică articole și eseuri în presa culturală de la începutul anilor 1930. Volumul Pe culmile disperării (1934), apărut la 23 de ani, îi aduce recunoaștere intelectuală și literară.
13. Eugen Ionescu (născut în 1909) — Activ în critica literară și eseistica interbelică, publică volumul polemic Nu în 1934, la aproximativ 25 de ani, devenind o prezență distinctă în dezbaterile culturale ale epocii.
14. Mihail Sebastian (născut în 1907) — Colaborează intens cu presa interbelică, în special cu Cuvântul, începând din anii 1920. Se afirmă ca eseist, cronicar și comentator al vieții intelectuale înainte de 30 de ani.
15. Vladimir Streinu (născut în 1902) — Debutează în critica literară în anii 1920 și participă la fondarea revistei Kalende în 1928, la 26 de ani.
16. Pompiliu Constantinescu (născut în 1901) — Activ în presa literară a anilor 1920, publică Mișcarea literară în 1927, la 26 de ani, și participă la editarea revistei Kalende în 1928.
17. Șerban Cioculescu (născut în 1902) — Debutează în critica și publicistica literară în anii 1920 și participă la fondarea revistei Kalende în 1928, la 26 de ani.
18. Marin Preda (născut în 1922) — Debutează în 1942, la 20 de ani, cu schița Pârlitu, publicată în Timpul. Lucrează în redacții și publică Întâlnirea din pământuri în 1948, la 26 de ani, fiind deja remarcat ca prozator.
19. Nichita Stănescu (născut în 1933) — Debutează în 1957, la aproximativ 24 de ani, în Tribuna și Gazeta literară. Publică Sensul iubirii în 1960, la 27 de ani, afirmându-se rapid în noua generație poetică.
20. Marin Sorescu (născut în 1936) — Publică în reviste literare încă din tinerețe și debutează editorial cu Singur printre poeți în 1964, la 28 de ani, impunându-se prin originalitatea formulei sale poetice și satirice.
21. Adrian Păunescu (născut în 1943) — Debutează în 1960, la 17 ani, în Luceafărul. Publică Ultrasentimente în 1965, la 22 de ani, și se afirmă în presa culturală și în viața literară.
22. Nicolae Labiș (născut în 1935) — Debutează în presa literară în adolescență și devine una dintre figurile tinerei generații poetice postbelice. Publică Primele iubiri în 1956, la numai 21 de ani.
23. Eugen Barbu (născut în 1924) — Debutează publicistic în 1941, la 17 ani, în Fapta. Lucrează ulterior în presă, abordând reportajul, cronica și gazetăria culturală.
24. Dumitru Radu Popescu (născut în 1935) — Debutează în Steaua în 1954, la aproximativ 19 ani, și publică primul volum în 1958, la 23 de ani, afirmându-se în mediul literar și redacțional.
25. Nicolae Manolescu (născut în 1939) — Debutează în critica literară la începutul anilor 1960 și devine cronicar la Contemporanul în 1962, la 23 de ani. Se impune rapid ca una dintre vocile importante ale criticii literare.
Putem continua lista, dar cred că exemplele de până acum sunt deja suficient de numeroase pentru a face evidentă amploarea fenomenului istoric pe care îl avem în vedere.
Unde găsim echivalentul acestor nume în actuala generație de 20–30 de ani?!
CE SE ÎNTÂMPLĂ ASTĂZI? CUM EXPLICĂM ACEST VID?
După parcurgerea acestei liste, întrebarea inițială capătă, aș zice eu, o semnificație diferită. Nu este vorba despre a blama o întreagă generație de tineri români, presupunând că ar fi devenit brusc incapabilă intelectual sau cultural. Este vorba despre altceva: anume, posibilitatea unei disfuncții structurale a mecanismelor prin care societatea românească își formează, selectează, promovează și regenerează elitele intelectuale.
De aici, câteva întrebări inevitabile.
Cât din această situație se explică prin transformarea mediului informațional? Într-o lume dominată de platforme digitale, competiție pentru atenție, comunicare fragmentată și notorietate instantanee, dublate de controlul feroce exercitat asupra discursului public de platformele Big Tech, rețelele de ONG-uri sub acoperire, structurile de propagandă jurnalistică, operațiunile de influență și așa-numitele „state paralele”, mai există stimulente și mecanisme care să favorizeze afirmarea prin idei, argumente, cărți și contribuții intelectuale autentice?
Dar cât se explică prin responsabilitatea generațiilor mai vechi? Nu cumva asistăm la osificarea unui establishment intelectual public si mediatic care, în ultimele decenii, s-a instalat confortabil în propriile rețele, coterii și mecanisme de influență, transformându-le treptat în structuri închise, autoreferențiale și ostile competiției intelectuale reale?
Nu cumva tocmai mediul intelectual public creat și întreținut în ultimele decenii de aceste coterie a devenit atât de steril, provincial, conformist și toxic încât descurajează sau blochează afirmarea unor noi generații?
Ce tânăr cu talent, autonomie intelectuală și ambiții serioase ar fi atras de un spațiu dominat de coteriile intelectualilor publici ce repeta aceleasi sabloane de decenii, o lume de agitație politico-ideologică, propagandă, moralism, conformism și mecanisme de consacrare care recompensează mai degrabă formula de marketing, șabloanele, brandurile, apartenența la rețele si familii și alinierea la liniile considerate corecte ideologic și politic? “Lumea bună”.
Și nu cumva a dispărut chiar sentimentul responsabilității generațiilor consacrate pentru descoperirea, formarea și promovarea celor care vin din urmă?
Nu vi se pare curios că, de decenii întregi, în prim-planul vieții intelectuale și culturale românești — și, din păcate, tot mai mult și al celei politice și propagandistice — se rotesc aproximativ aceleași nume, prezentate invariabil si ramase in priză drept „tinere speranțe”, „voci ale noii generații” și „promisiuni ale viitorului”?
După două sau trei decenii de prezență publică, uneori inclusiv în funcții de conducere și responsabilitate instituțională, acești oameni continuă să fie tratați și să se prezinte drept reprezentanții unei generații aflate permanent în curs de afirmare.
Am ajuns astfel la paradoxul senzatiei difuze a unei „tinere generații” prin implicatie care nu mai are aproape nimic de-a face nici cu tinerețea biologică, nici cu etapele firești ale maturizării intelectuale: o generație ajunsă, în medie, la vârsta de cincizeci de ani, dar care continuă să se legitimeze prin statutul de promisiune a viitorului. O generație care, după decenii de vizibilitate, influență și acces la resurse instituționale, continuă să promită, să se afirme și să se revendice drept alternativa care urmează să vină.
Între timp, generațiile cu adevărat tinere, cele de 20–30 de ani, par să fi dispărut aproape complet din câmpul de vizibilitate al vieții intelectuale publice. Nu cumva avem de-a face cu un mecanism de blocare a succesiunii intelectuale, în care o generație (sau niste generatii) care nu mai este tânără monopolizează simbolic si sufoca, in conjunctura unică oferită de noul peisaj mediatic si tehnologic, chiar locul rezervat generației următoare?
Iar dacă lucrurile stau astfel, nu avem doar o problemă de succesiune între generații, ci una mult mai gravă: o criză a capacității societății românești de a-și regenera viața intelectuală. Într-o epocă de transformări tehnologice, economice și instituționale fără precedent, implicațiile unei asemenea disfuncții sunt majore.
AȘADAR, UNDE ESTE NOUA GENERAȚIE INTELECTUALĂ A ROMÂNIEI?
Și, mai ales, ce am făcut noi, generațiile mai vechi, cu instituțiile și mediul intelectual în care noua generație ar fi trebuit să se formeze, să se afirme și, în cele din urmă, să ne conteste și să ne înlocuiască?
Sau poate că, formulând problema în acești termeni, riscăm să disculpăm prea ușor o generație tanară marcată de indolență intelectuală, conformism, lipsă de inițiativă și de personalitate, incapabilă să-și afirme propria identitate și să-și revendice locul în viața publică?
Să fie, oare, vorba despre eșecul generațiilor mai vechi de a crea condițiile afirmării celor noi sau despre eșecul celor noi de a se afirma în pofida condițiilor existente? Sau, mai probabil, despre o combinație a celor două, într-un cerc vicios de degradare și blocaj intelectual? Iată câteva întrebări deschise asupra cărora cred că merită să medităm serios…
Autor: Dragos Paul Aligica
Sursa: Dragos Paul Aligica Facebook