Când vine vorba de patriotism, tot timpul și peste tot funcționează dubla măsură. Toate statele lumii și toți politicienii sunt puși în situația complicată de a face slalom discursiv și diplomatic atunci când vine vorba de lupta pentru secesiune, independență sau alipire la o altă țară a unei populații dintr-o regiune istorică.
Astfel ajungem la situații amuzante, dacă le privești de pe margine, în care independența Kossovo față de Serbia este un act democratic, firesc și legitim, în timp ce independența Crimeei, urmată de alipirea la Rusia, ar fi un act de agresiune imperialistă a regimului putinist.
Situațiile sunt exact la fel: avem două regiuni locuite într-o majoritate zdrobitoare de o populație de altă etnie decât cea dominantă în țara de origine. Lipsa de inspirație a guvernelor de la Belgrad și de la Kiev, care au preferat un discurs identitar-naționalist unui discurst integrator, a determinat o contrareacție naționalistă a minorităților respective. Frica de Miloșevici a albanezilor kossovari era la fel de legitimă ca și frica de maidanezii kieveni a rușilor din Crimeea.
Ambele crize au fost rezolvate parțial prin intervenția arbitrară a unor mari puteri: în Kossovo a intervenit SUA, care împreună cu aliații săi din NATO au declanșat o agresiune armată împotriva Serbiei, agresiune însă bine mascată de mass-media occidentală. Și astfel, cu ajutor american, Kossovo a devenit un stat independent, în ciuda unor proteste internaționale consistente.
În cazul Crimeei situația a fost tranșată de influența Rusiei în regiune: populația peninsulei a fost integrată în Federația Rusă în ciuda protestelor internaționale.
Desigur, rușii au o justificare pentru jocul lor în Crimeea: majoritatea categorică a locuitorilor Crimeei sunt ruși și chiar își doreau să aparțină Rusiei (cu toate păcatele sale) decât Ucrainei tot mai naționaliste și rusofobe.
SUA nu are această justificare în cazul Kossovo: albanezii kossovari sunt….albanezi, nu americani. Însă SUA, ca și orice altă mare putere imperială din istorie, nu mai are nevoie nici de justificări, nici măcar de pretexte, ca să încerce să își impună autoritatea pe orice meridian al pământului. Îi sunt suficiente avioanele.
Acum însă independența Cataloniei nu se proclamă în vreo țară dezintergrată, precum amărâta fostă Iugoslavie, nici într-o țară artificială, precum Ucraina.
Catalonia este în Spania, țară membră UE și NATO și, în ciuda problemelor sale economice, o mare putere a lumii și un element de bază al construcției europene. Mai mult chiar, Catalonia e una din cele mai progresiste regiuni din Europa, paradis al homosexualității și multiculturalismului, loc în care se experimentează cu succes cam toate ideologiile bravei lumi noi.
Catalonia ar fi trebuit, deci, să fi devenit regiunea cea mai puțin interesată de independență într-o Europă în care până de curând credința că Uniunea Europeană e viitorul devenise o religie, nu doar o ideologie politică.
Desigur, sunt ceva ani buni de când nimeni nu mai crede cu adevărat în Uniunea Europeană. Marea Britanie a părăsit deja acest proiect ideologic iar frica euro-birocraților de orice confruntare cu alegătorii este deja antologică: pentru că este deja știut că orice proiect care să prevadă mai multă putere pentru UE va cădea la vot.
La fel, sunt multe regiuni în țări europene care trăiesc frustrări profunde atât de ordin etnic cât și istoric sau economic. Însă peste tot idealul național și aspirațiile la independență, atât de specifice modernismului și străine postmodernismului politic, erau adormite de un relativ confort indus de multiculturalism și de ideea de autonomie.
Dar nimeni nu se aștepta ca tocmai una din cele mai dresate regiuni ale Europei să meargă atât de departe: spre independență.
Or în Catalonia, dar și în Scoția sau Padania, și chiar și în Harcovul românesc, e greu să crezi că problema va fi tranșată de marile puteri așa cum au făcut în fosta Iugoslavie, în Caucaz sau în Crimeea.
Nici bombardierele americane, nici ”omuleții verzi” ruși nu vor putea tranșa o dramă istorică și politică care se desfășoară în chiar inima Occidentului. Ar fi prea mult iar prețul de plătit de către marile puteri unul prea mare.
Autor: Bogdan Duca
Sursa: Bogdan Duca Blog