În orice caz, în calitate de doctor-şef al operaţiei, trebuie, pentru a recurge la parabola pacientului mort, ori să ai un tupeu fără seamăn, ori să te simţi atât de tare în poziţia de stăpân încât să fii convins că nu rişti ca sclavii din subordine să-ţi dea un şut în fund. Gluma sordidă a dlui Franks spune multe despre relaţiile FMI-România şi despre gradul la care a ajuns în România servitutea faţă de capitalul străin!
În aceiaşi termeni se pune şi regretul declarat al dlui Franks că programul FMI n-a adus creşterea economică prognozată de dânsul, economia continuând să dea înapoi. Regret?! Ori eşti slab cu duhul într-ale economiei şi crezi că un program numai şi numai de tăieri de salarii şi alocaţii sociale şi de majorări de impozite putea aduce şi altceva decât căderi ale economiei, ori te consideri atât de stăpân peste muritorii de rând încăt îi poţi sfida oferindu-le, în loc de scuze, regretele tale regeşti. Varianta a doua este mult mai probabilă, căci şi Grivei ştia ce va ieşi din programul FMI care urmărea să-i „scoată” pe unii pe seama celor mulţi şi proşti!
Să nu trecem cumva cu vederea recursul dlui Franks la umorul grosier, ci să ne îngrozim, căci acest recurs arată cum nu se poate mai bine că dl Franks este pus pe rele în privinţa României. A pus el pe butuci Argentina, darămite biata Românie! Acest recurs la cinism şi umor negru este comportamentul tipic al stăpânului pe deplin satisfăcut de îndeplinirea misiunii pe care şi-a propus-o. Să fie clar, aşa cum am spus încă de la început, programul FMI pentru România nu şi-a propus scoaterea din criză a României şi cu atât mai puţin orientarea acesteia spre dezvoltare, ci aducerea din afară de către statul român la dispoziţia băncilor şi firmelor nebancare străine din România a finanţării pe care, în contextul crizei, acestea o pierduseră chiar din partea mamelor lor din Occident. Şi, din acest punct de vedere, programul FMI a fost o deplină reuşită. Cu alte cuvinte, statul a fost pus să înlocuiască finanţarea privată care ar fi trebuit să vină în contul plăţii datoriilor îndeosebi pe termen scurt ale firmelor străine. Rezultatul: datoria externă creşte de-acum pe seama sporirii îndatorării statului (care în privinţa cu pricina n-are nici o vină), iar datoria internă creşte tot pe seama sporirii îndatorării statului, evident către băncile străine! Statul se îndatorează extern pentru a plăti datoriile firmelor străine şi se îndatorează şi intern pentru a-şi putea plăti îndatorarea externă. Se evidenţiază lesne din acest mecanism că îndatorarea exter¬nă care trece în contul ţării nu se mai poate converti în îndatorare internă pentru creştere economică, bună sau rea, sănătoasă sau nesănătoasă! Băncile străine din România pot prospera fără economie! Evident, însă, acest lucru nu se poate petrece decât pasager. Până când economia va fi înmormântată definitiv. Fără vreo glumă, dl Franks are dreptate: pacientul este ca şi mort!
Autor: Ilie Serbanescu
Sursa: Romania Libera