În frumoasa noastră grădină carpato-danubiană, unde solul e fertil doar pentru mituri și iluzii, trăiește o specie rară și înduioșătoare: Homo Romanianus Speranticus. Această creatură nobilă, indiferent dacă poartă salopetă sau costum, doctorat sau diplomă de bacalaureat, suferă de o afecțiune cronică: sindromul acut al Salvatorului Extern.
Boala se manifestă astfel: cetățeanul, obosit să-și spele singur rufele murdare ale istoriei, se uită melancolic spre orizont. Acolo, în ceața promițătoare, apare El. Prințul pe Cal Alb, Mesia cu sacou, Salvatorul cu cont offshore discret, Cavalerul care vine să taie nodul gordian al corupției cu o singură lovitură.
La început, dragostea e pură ca roua de pe frunza de stejar. Derapajele? „Păi, om e și el, săracul”. Corupția din jurul lui? „E atacul sistemului, nu vedeți că vor să-l doboare?”. Alegerile „furate”? „De data asta o să le recupereze el, cu dreptate divină și cu ajutorul lui Dumnezeu, al strămoșilor și al unui grup strategic de consultanți”.
Intelectualul cu trei masterate și cel cu opt clase se regăsesc frățește în același cor: „În sfârșit, vine cineva să ne salveze!”.
Iar când Prințul se dovedește a fi, ca de obicei, un cal alb doar la vopsea (și încă una ieftină, made in China sau made in Brussels, după preferințe), nu se întâmplă ce ar fi logic. Nu. Nu apare dezamăgirea rațională.
Apare metamorfoza miraculoasă. Vechiul salvator devine trădător, vânzător, vândut, agent. Iar în zare apare un nou călăreț. Același cal, altă șa, aceeași promisiune: „De data asta e pe bune”.
Spectacolul e demn de un teatru absurd de înaltă clasă. Cei cu speranțe cât China devin gărzi de corp furioase ale iluziei. Orice voce care îndrăznește să spună „stai, bă, calul ăsta e tot cu trei picioare și jumătate” este imediat excomunicată: „trădător”, „vândut la Bruxelles”, „agent Soros”, „boier liberal”, „naționalist orb” sau „rusofil deghizat” – în funcție de sezonul politic. Rațiunea devine erezie. Scepticismul devine trădare de neam.
Speranticus nu vrea tratament. Nu vrea să construiască singur o instituție funcțională, că e muncă grea, plictisitoare, fără glorie. El vrea doza rapidă: un Salvator care să-i injecteze dreptate, prosperitate și demnitate direct în venă. Costul? Buzunarul lui, libertatea lui, viitorul lui. Dar cine se uită la eticheta cu „efecte secundare” când doza promite raiul pe pământ?
Iar salvatorii știu perfect jocul. Ei vin cu mantia brodată cu steaguri, cu discursuri despre „poporul suveran” și „trădătorii din umbră”, cu promisiuni că „de data asta o sa fie altfel”. Realitatea? Buzunarele lor se umflă, ale voastre rămân la fel de subțiri, iar voi aplaudați entuziasmați, convinși că de data asta ați găsit Adevăratul Mesia.
Cel mai savuros e că boala traversează toate straturile sociale. Țăranul și profesorul universitar, șoferul de taxi și analistul geopolitic de pe Facebook, toți cad în aceeași capcană. Pentru că mitul Salvatorului nu e o problemă de inteligență. E o problemă de lene sufletească colectivă. E mai comod să aștepți Uber-ul Istoriei decât să-ți construiești singur bicicleta.
Și așa continuăm dansul etern: un salvator urcă, promite, dezamăgește, cade. Altul urcă. Publicul aplaudă. Cortina cade. Luminile se sting. Iar în întuneric, cineva șoptește: „Data viitoare o să fie altfel…”.
Poate. Sau poate, într-o zi, Homo Romanianus va învăța cea mai dureroasă lecție din istoria omenirii: nimeni nu vine să te salveze. Nici din Vest, nici din Est, nici din cer, nici de pe TikTok. Salvarea, dacă există, e plictisitoare, incrementală și se face cu mână proprie – fără cal alb, fără mantie și, mai ales, fără iluzii.
Până atunci, spectacolul continuă. Biletele sunt gratuite. Popcornul e plătit din speranțele tale.
Autor: Răzvan Bibire