Prin ianuarie, în toiul manifestărilor, încep să simt cum sângele lui de tefelist începe să-i fiarbă. Avem câteva discuţii în contradictoriu şi, pentru a nu perpetua o situaţie conflictuală, îl rog să limităm discuţiile politice de la muncă. Asta după ce îmi împuiase capul cu „viitorul copiilor noştri”, „noaptea ca hoţii”, „de-acum nu se mai poate aşa” s.a.m.d. Îi explic raţional cum funcţionează propaganda(nu mă ascultă!), cum sunt intoxicaţi oamenii(fierbe!) şi, în treacăt, îi arăt că el are structura ideală de victimă(aproape explodează). Mai mult, îi spun că pot să intuiesc exact ce se va întâmpla cu el.
Zilele trec, el fierbe din ce în ce mai tare. Vine obosit la muncă, afişează ostentativ „#rezist”, chiar se-apucă să facă prozelitism politic. Îl iau de-o parte şi-i spun pe un ton ferm să se odihnească, să înceteze cu activitatea politică la muncă şi să-şi vadă de treabă. Îmi reproşează obraznic câte-n lună şi-n stele. Se simte tare pe poziţie. Avem de lucru în draci şi proiectul pe care-l coordonează el e unul important. Mai mult, n-are „umbră” în acest proiect astfel încât suntem întrucâtva dependenţi de el.
A doua zi e varză. Răguşit, obosit, şifonat. Pe la 12 îmi spune că are ceva treabă şi că are nevoie de puţin timp liber. Îi dau voie fără să clipesc şi-i reamintesc ceea ce-i tot spusesem de câteva zile. Cuvintele mele realmente trec prin el. „Şi mai trece-o zi, şi mai trece-o noapte”. Dimineaţa se postează sfidător în biroul meu şi-mi spune că el pleacă, întrebându-mă în câte zile-i dau drumul, subliniindu-mi că el oricum n-are chef să mai stea atâta cu proştii. Se simte superior, în control. Pulsează de plăcere ştiind că mă lasă în căcat. Într-un mare căcat! Toţi oamenii sunt mega aglomeraţi, fără backup. E una din acele perioade în care-ţi iei angajamente ca înecatul. Se numeşte perioadă benefică şi toţi ar trebui să fim conştienţi că facem bani pentru zile negre.
Îl cam las mască în momentul în care îi spun că maxim în două zile e liber, cu condiţia să-şi predea rapid lucrările. Spre uimirea lui îi indic şi cine-i va prelua activitatea. Totul se desfăşoară rapid. Înainte de plecare îi întind un plic şi-l rog să semneze pe lipitură.
– „La ce foloseşte?” – mă întreabă dispreţuitor.
– „Ţi-am spus că ştiu exact ce ţi se va întâmpla.”- i-am răspuns. „Peste ceva vreme, dacă vei avea curiozitatea, te invit să vii la mine să deschidem împreună plicul şi să citim ce-am scris în interior. Semnătura ta pe lipitură e garanţia că nimeni n-o să umble la el.”
Îmi spune la fel de sfidător că n-o să ne mai întâlnim. Că el de-acum are alte proiecte şi că, oricum, a pierdut cam prea mult timp pe-aici. Facem lichidările şi ne despărţim.
Aici s-ar fi terminat totul dacă n-ar fi fost fatidica zi de marţi. Trei ceasuri rele, cum s-ar spune. N-au trecut decât vreo două luni şi tefelistul nostru se află-n faţa mea. Ciujdit, jigărit, umil. Îşi cere scuze şi-mi spune că a greşit. Vrea înapoi „la proşti”.
A cunoscut toate „beneficiile” mediului corporatist în care-a fost adoptat rapid în urma „activităţii” civice inimoase. Unul pe care l-a cunoscut în Piaţă l-a luat sub aripa sa la „marea corporaţie”. A fost angajat rapid, chiar în subordinea prietenului de slogane. După „febra pieţei” a venit disperarea recuperărilor. A trebuit să intre aiurea în două proiecte pe care nu le înţelegea. Ordinele veneau haotic, se ciocnea de tot felul de idioţi în şedinţe interminabile. Pe la ora cinci abia-şi începea munca şi pe la nouă constata cu disperare că stangnează. Dimineaţa o lua de la cap. Asta până când, într- bună zi, şeful-prieten îl ia de-o parte şi-i spune pe-un ton serios că nu e mulţumit cum merg lucrurile şi că trebuie să-şi bage minţile-n cap; altfel va fi nevoit să-l fută. Cuprins de disperare trage ca boul. Munceşte de-i sar capacele, de dimineaţa până la 11-12 „noaptea ca hoţii”. Deblochează ce poate, proiectele încep să se mişte, dar peste câteva zile şeful îl anunţă că mai trebuie să preia un proiect. P-ăsta de la zero, ca să nu mai pretindă că au lucrat alţii aiurea! Nu-i vine să creadă în ce-a intrat! E sleit şi fără ieşire. Iar la capitolul bani e varză. Faţă de „proşti” iese infinit mai rău. Aşa că-şi dă seama că trebuie să-şi calce pe suflet şi să încerce să recupereze ceva din ce-a pierdut.
Aşadar nefasta zi de marţi. Tefelistul e-n faţa mea şi vrea înapoi. Nasol. Am pe altcineva în probă pe postul lui şi nu-s dispus să renunţ. Îi explic cum stau lucrurile. Am disponibil doar un post de junior pe care, maxim, îl pot plăti cu 30 la sută sub ce câştiga el înainte. Şi fără alte beneficii cu care fusese obişnuit(participare la profit, fracțiune plătită din cheltuielile cu CO, etc.). Acceptă fără să clipească. Pe corporatişti i-a anunţat prin mail că-şi bagă picioarele şi-a doua zi e la muncă. Miercuri, adică. Îşi ia în primire noul post şi se-apucă de treabă fără să vadă nimic în stânga sau în dreapta. Îl observ discret constatând, a câta oară!, unul dintre beneficiile corporatismului: creează disciplină până-n măduva oaselor! La prânz ne-ntâlnim la masă. E spăşit. Parc-ar vrea să-mi spună ceva. După masă îl chem la mine. Îl întreb dacă vrea să deschidem plicul. Face ochii mari. Scot materialul din sertar şi i-l înmânez. Tremurător, rupe marginea, scoate foaia şi citeşte ceea ce-i scrisesem în febra tefelismului: „O să pleci, te vei lovi cu capul de sus şi, ori te vei întoarce aici în condiţii mai proaste, ori o să zbori din job în job înjurându-i pe toţi fără a fi capabil să te adaptezi nicăieri.”
Mă întreabă, asezonând cu un tremurici al mâinii, de unde-am ştiut. Îi scot dintr-un teanc de cărţi „Spălarea creierului”. Nu e grozavă, dar pentru un neşlefuit e un bun început.
Se uită nedumerit la carte. Nu înţelege. Cum adică, din cartea asta o să afle el cum am ştiut eu ce i se va întâmpla? Desigur că nu.
“I think this is the beginning of a beautiful friendship…”
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Dan Diaconu