Rusia e, indiscutabil, ţara din samovar, Bulgaria, din conservă, Franţa, din muzeu, Anglia, din turn, Turcia, din moschee, Italia, din capelă, Elveţia, din bancă, Olanda, din lalea, Egiptul, din piramidă, SUA, din “zgârie-nori”, China, din Marele Zid, Norvegia, din fiord, şi exemplele nu se opresc aici.
La fel de precis, România e ţara din cârciumă (Sau ţara cu epoleţi?). Păi, ce eveniment e sărbătorit de român în afara crâşmei? Naşterea progeniturii acolo se cinsteşte, ca şi botezul, ca şi aniversarea, ca şi majoratul, ca şi onomastica. Nici nunta nu-şi află altundeva desfăşurarea, iar, mai nou, pomenirea răposaţilor se face între chelneri şi frapiere. Ce mai tura-vura, cârciuma e instituţia fundamentală a României, temelia!
Despre ea a scris cu sarcasm şi ironie Caragiale şi nu ştiu vreun scriitor s-o fi ocolit în paginile sale. Capşa era cândva buricul lumii dâmboviţene, unde se punea totul la cale. Nimic important din soarta românilor nu se petrecea în altă parte decât în celebrul restaurant. Politicieni şi oameni de presă, negustori şi industriaşi, artişti şi poeţi ori dame de larg consum se îngrămădeau pentru a rezolva ceva în locanta din centrul Bucureştilor nărăviţi la lene şi coterii. “Capşe” mai mici se iţiseră pretutindeni, în fiecare orăşel de pe întinsura patriei sfârâinde pe grătarul sporovăielii cu merchez.
Comuniştii au destabilizat o vreme cultul cârciumii, dar nu mult. Un timp numai, până ce-au simţit gustul burghez al şpriţului bine sifonat şi-al mizilicului stropit cu ţuică. Dar înflorirea “cârciumismului” s-a produs cu adevărat în ultimii 20 de ani, în plin avânt al democraţiei de pahar. Partidele s-au înfiinţat pe tejghea, coaliţiile guvernamentale s-au tocmit pe gheridon, în clinchetul pocalelor parfumate cu buchete de beciuri domneşti.
În “scundele taverne mohorâte” şi pe “bănci de lemn” s-au aranjat, de asemenea, învârtelile noilor miliardari, ridicările în rang ale protejaţilor puterii ori execuţiile proscrişilor din interese politice. “Golden blitz” a devenit siglă băsesciană, iar “Potcoava” şi “Cireşica”, puncte de lucru ale Preşedinţiei. În atmosfera de veşnică mahmureală electorală, pesediştii şi pedeliştii se înghesuiau prin WC-urile de la “Doina” şi-şi pipăiau obscen platformele politice. “Şarpele roşu” era fundătura unei boeme actoriceşti duse de timpuriu tocmai din autodevorarea asta bahică.
Cu ciorba de burtă pe genunchi şi cu fuduliile pe capac, mesenii râvnitori la expedientele ademenitoare îşi abandonează inhibiţiile şi-şi descoperă priceperi nebănuite altfel. Cumetrii şi încrengături familiale profitabile. Masa are, evident, un cap, şi capul acesta e menit să încurce sau să descurce sforile altora, să garanteze caracterele subalterne şi să le promoveze oriunde se iveşte o pleaşcă. Şi să soarbă aldămaşul, desigur!
Aşa că deloc întâmplătoare alegerea “Selectului” în dezvoltarea afacerilor, nu doar judiciare, ale nefericitului senator Voicu, linşat mediatic ca nimeni altcineva. Mişmaşul remeşist cu caltaboşi fusese şi el prins pe peliculă într-un birt, prin fanta parşivă a brichetei procurorilor anticorupţie. Şi nu era prima oară când muşteriii combinatori se întâlneau în tovărăşia ţapilor cu bere, căci dosarele de ciubuc şi şpagă se pritocesc în cârciumi, nicidecum în biblioteci. Din codru, a cărei frăţie a cântat-o cu duioşie, românul a dat buzna la bodegă.
Cu ţoiul în faţă, a simţit cum i se dezleagă limba şi i se aprinde, în lăudăroşenia gonflată, glagorea. Iar vorbele aduc vorbe, vorbele, cam întotdeauna, necazuri, necazurile, disperarea, şi disperarea, nevoia salvatorului contra cost. Pila, propteaua, şmecherul descurcăreţ, naşul… Alcoolul dospeşte trufia şi îmborţoşează mârlănia, scoate sălbaticul din cavernă şi-i aţâţă proasta creştere.
Odată cherchelit, orice e posibil, prostul se închipuie deştept, săracul, bogat, prăpăditul, puternic, caporalul, general, viciosul, virtuos şi câte şi mai câte. Beţivanilor nu le lipseşte niciodată “galeria”, mereu pregătită să toarne, să înregistreze şi să tranzacţioneze compromisuri.
Dacă s-ar întocmi o istorie a cârciumii neaoşe, am înţelege altcumva România… profundă. Şi noi, şi străinătatea încă oripilată de straniile obiceiuri ale meleagului românesc.
Marian Nazat
sursa: jurnalul.ro