Site icon gandeste.org

Sunt agenţii economici raţionali?

Una din sursele de opoziţie la adresa pieţei libere este presupusa constatare că actorii economici privaţi nu se comportă raţional.

Aceasta nu poate fi desigur o ipoteză de lucru, în analiza economiei. Dacă nu ne putem baza pe raţionalitatea indivizilor, adică pe capacitatea lor de a adecva mijloace la scopuri, putem stinge lumina şi pleca liniştiţi la culcare, căci nu prea mai sunt multe de spus. Într-o lume în care indivizii sunt mânaţi mai degrabă de instincte ori sentimente confuze, orice analiză comparativă despre bunăstare şi despre instituţiile care o promovează este inutilă.

Unul din punctele slabe ale acestui argument este acela că, de fapt, nu neagă raţionalitatea actorilor economici, ci restrânge sfera acesteia la domeniul proprietăţii publice. Altfel spus, întreprinzătorul privat este incapabil să ofere bunuri în cantitatea şi calitatea dorită de consumatori, însă statul da. Acest argument – „Dacă Ion îşi deschide o gogoşărie atunci va da faliment, însă dacă Ion se va angaja director la o gogoşărie de stat atunci îşi va demonstra calităţile şi lumea va fi încântată” – nu merită decât hohote de râs.

Viciul de fond al argumentului împotriva pieţei este însă altul. Nu putem folosi prezumţia de iraţionalitate în discursul economic, pentru că aceasta ar anula însăşi relevanţa discuţiei în sine. Nu putem postula că indivizii sunt, în principiu, incapabili să îşi urmărească interesul dar, în acelaşi timp, să încercăm să îi convingem pe semenii noştri de valoarea acestei idei. Cele două nu sunt compatibile. Ori indivizii nu se pot comporta raţional – şi atunci ar trebui să încetaţi să citiţi acest text, deoarece el însuşi reflectă un act iraţional din partea autorului său – ori indivizii se pot comporta raţional – şi atunci trebuie să scoatem ipoteza iraţionalităţii din analiza economică. Celui care invocă iraţionalitatea agenţilor economici i se poate replica pe bună dreptate: „Dar de unde ştiu eu că atitudinea ta este raţională? Nu pot postula acest lucru, pentru că a face asta înseamnă a-ţi contrazice din start propriul argument.”

Cu alte cuvinte, condiţia de bază pentru închegarea unei dezbateri este recunoaşterea faptului că raţionalitatea participanţilor nu este limitată a priori. Dacă nu cădem de acord asupra acestui fapt, atunci nu putem discuta şi cu atât mai puţin putem vorbi despre existenţa unei „ştiinţe” economice.

Astfel încât, singura întrebare care rămâne este dacă proprietatea publică poate spori în vreun fel calitatea judecăţii antreprenoriale. Nu este cazul. Proprietatea publică reduce raţionalitatea actelor economice din câteva motive:
1. stimulentele perverse; de exemplu, funcţionarul public sau angajatul firme de deszăpezire cu care are contract primăria sunt mai puţin interesaţi de curăţarea drumului decât este proprietarul acestuia. Proprietatea privată tinde să conserve valoarea resurselor şi să dispună folosirea acestora către interesul general. Aceasta nu este o observaţie empirică, este un principiu fundamental al acţiunii umane: oamenii sunt mânaţi de interese şi ascultă de stimulente.
2. statul nu dispune de informaţii adecvate pentru a asigura producţia eficientă a unui bun, să zicem deszăpezire. Acest lucru s-a văzut recent, când închiderea drumurilor s-a făcut fără a se cunoaşte informaţii specifice despre transportatorii angajaţi în curse: ce fel de marfă transportă, cât combustibil au, dacă dispun de hrană sau apă etc. Astfel, revolta transportatorilor a fost firească.
3. statul nu poate calcula economic. Aici este important să înţelegem că producţia nu este o activitate inginerească (deşi angajează ingineri), ci economică, îndreptate către satisfacerea celor mai urgente nevoi. Din păcate, raritatea resurselor impune alocarea lor către satisfacerea celor mai urgente nevoi ale publicului. Selectarea acestor nevoi şi începerea producţiei în vederea satisfacerii acestora este un act antreprenorial, care presupune calcul economic. Calculul economic foloseşte preţurile de pe piaţă şi compară rata profitului din utilizările alternative ale capitalului şi celorlalţi factori pentru a descoperi unde este mai eficient să angajezi respectivele resurse. Este evident că alocarea prin piaţă a resurselor nu este mulţumitoare pentru indivizi – fiecare ar vrea mai mult, ar crede că o alocare diferită ar fi mai „justă” ş.a.m.d. Însă piaţa este singurul mecanism raţional de alocare, orice altă modalitate poate fi mai „justă”, mai potrivită pentru unii sau pentru alţii, dar în fond, discreţionară – adică simplă ghiceală despre ce ar fi bine de făcut. În absenţa criteriului profitului-pierderii nu putem spune dacă comitem erori sau nu.

Astfel, raţionalitatea este coextensivă cu proprietatea (privată). Fiecare pas în lateral, pe proprietatea publică, este un salt în beznă.

Bogdan Glăvan
sursa: logec.ro

Exit mobile version