Pentru că dacă pe Dumnezeu tot nu a reușit să-l omoare Nietzsche din vârful condeiului, se căznesc azi unii să-i ia locul și să vegheze asupra noastră păcătoșilor, cu ochiul a toate-văzător al internetului. “Unii” aceștia reprezintă o realitate ectoplasmică definită ambiguu drept Statul. Nici ei nu știu exact ce reprezintă această entitate, de vreme ce de o vreme e din ce în ce mai clară inutilitatea sa pe varii subiecte, dar de vreme ce pretextul este creat, tot folosește la ceva: controlul absolut al individului.
Următorul pas pe agendă este invadarea spațiului privat virtual (recte calculatoarele personale legate la internet), acolo unde oamenii tind din ce în ce mai mult să-și depoziteze gândurile, intențiile, istoria personală și planurile de viitor. Înainte să vă supărați pe mine pentru o paralelă pe care unii o pot considera blasfematoare, o să mă explic. Intenția Statului de a-și aroga rolul divinității în viața noastră, a fiecăruia, devine deja de domeniul evidenței. Orson Welles despre asta vorbea în fapt în opera sa de căpătâi, despre Statul-Dumnezeu, realitatea distopică în care o parte dintre noi devin instrumentele sistemului care controlează orice, de la o simplă mișcare până la gânduri.
Prima dată când l-am auzit pe juniorul Rockefeller vorbind relaxat despre faptul că “Internetul nu trebuia să existe“, cu o vădită implicație de genul “nu trebuia să-l lăsăm să existe”, mi s-a părut o glumă de prost gust. Timpul mi-a arătat că nu era nici glumă, nici de prost gust. Era o simplă declarație de intenție de cea mai neaoșă candoare. Pur și simplu libertatea personală, care are tendința să își formeze un vârf de lance din spațiul cibernetic, pică foarte prost demersului de “control freaks” al liderilor.
Nu voi intra în niciun fel de controverse legate de fantome de genul oamenilor din umbră cu agende globale. Mă rezum ca de obicei la fapte și vă las pe voi să deduceți ce este de înțeles.
Evident, nu există prea multe metode de a face internetul controlabil, și informațiile stocate în mediul online puse la dispoziția celor care doresc să instituie controlul, decât transformându-l în inamicul public numărul unu. Vechea găselniță a terorii iminente, urmată de oferirea soluției a mers peste tot, de la vânzarea de medicamente inutile, la ocolirea “subtilă” a legilor organice și până la abuzuri pe față la adresa libertăților individuale. De ce nu ar merge și cu internetul? Așadar de ceva vreme a apărut iar contorul acela din filmele cu Rambo din pandemiile fabricate, din războiul anti-terorism, din indexarea kilo-tonelor din bombele atomice, din simulările unor conflicte inexistente (încă!), contor indicând de bună seamă numărul kilometric de amenințări, numărul catastrofal de atacuri și în definitiv bilanțul în morți și răniți în rândul civililor inocenți. Căci nu există fascinație mai mare decât să te îngrozești benevol cu ochii la media “establishmentului”, pentru ca atunci când “tensiunea” ajunge la paroxism să apară El, Statul, să ne salveze, să ne apere, să ne conducă pe calea cea bună, să ne păstorească simțurile, să ne oblojească ideile mai crețe, să ne oprească sângerarea de libertate! Iar noi, cu zâmbet extatic să ne lăsăm legați fedeleș pe masa de operație unde să ni se efectueze o trepanație profilactică.
Profilaxia drobului de sare, tratamentul adecvat al dismenoreei cognitive, sunt pentru unii acțiuni licite, demne de comedii de mâna a treia, pe care încep mulți să le perceapă ca fiind logice, odată cu multiplicarea astronomică a încercărilor de distorsionare a firescului, în ciuda ridicolului absolut al logicii saltatorii care ne este prezentată ca motiv. Este ca și cum ți-ai extirpa benevol un rinichi de teama ca nu cumva, la un moment dat, să ajungi la o secție de dializă!
Copiată parcă la milimetru după discursul amintit, argumentația terorii apare și în pledoaria responsabililor serviciilor secrete românești în favoarea adoptării legii securității cibernetice. În viziunea distinșilor cruciați ai Ierusalimului virtual, “internetul este ca un sistem de drumuri”, pe care “circulă atât mașini ale poliției, armatei, cât și (nuanță de regret, n.r.), mașini private”. Cum ar fi, se întreabă retoric domnul general SRI Dumitru Dumbravă, ca “să facem codul rutier opozabil doar entităților statale”? Panseul ne face să ne întrebăm dacă domnul general a aflat până la momentul vorbirii că internetul este un produs al mediului privat, deci că în principiu poliția și armata, după ce au fost admise pe acest sistem de drumuri libere, s-au simțit la un moment dat îndreptățite să creeze un cod rutier, să pună taxe de înmatriculare, vignete și accize, pentru un bun care nu le aparține! Nimic nou, de altfel, așa s-a întâmplat și cu alte resurse, că tot veni vorba de accize.
Internetul este un produs direct al libertății personale, al inventivității și determinării antreprenoriale. A crescut singur, pe picioarele lui, fără ca Statul să dea un bănuț pe educația lui, fără să-i cumpere sandwich pentru la școala lui privată și fără ca internetul să omoare pe nimeni pentru că nu a diminuat “până la limita evitării oricărui pericol” viteza de transfer a datelor, care a crescut amețitor de la biți la terra-bytes pe secundă. Dacă cineva a murit cu ochii lipiți de monitor, vă asigur că a murit de moarte bună, iar asta nu s-ar fi schimbat dacă domnul ofițer de la servicii ar fi asistat de la capătul celălalt al “țevii”.
Deci, pe scurt, care-i afacerea? Ni se ia un bun pe care îl deținem de drept, noi toți cei care utilizăm internetul, ni se cere să acceptăm tacit violarea spațiilor private numite calculatoarele personale și accesarea datelor private (ceea ce încalcă fără dubiu Constituția) și în plus ni se creează o serie de obligații legate de asigurarea securității cibernetice, acelora dintre noi care au avut tupeul să mai deschidă și o afacere. Bună treabă! Și asta de ce? Pentru că între timp fermentul acesta numit internet a devenit pur și simplu de necontrolat în ochii Statului-Dumnezeu! Pe rețelele de socializare se nasc și cresc inițiative civice, mârlăniile, ilegalitățile, nedreptățile sunt expuse în pielea goală în piața publică aproape în timp real, abuzurile sunt văzute de milioane de perechi de ochi chiar atunci când se petrec. Și mai presus de orice, accesul la informație și liberă, opinie și discuții colective pentru miliardele de utilizatori ale internetului, reprezintă probabil arma letală de care Sistemul se teme cel mai tare. Internetul este probabil o agora la a cărei dimensiune vechii greci nici nu îndrăzneau să gândească.
Ce mai tura-vura, dacă există vreun pericol în existența unui internet liber și necontrolat de stat, dacă există vreo teroare născândă, dacă merge contorul lui Rambo, toate acestea sunt pentru el, Statul-Dumnezeu. În rest, entitățile statale au libertatea și obligația să-și asigure securitatea cibernetică a propriilor “infrastructuri”. Codul rutier al internetului trebuie să rămână că nu există un cod rutier, altul decât cel auto-generat de comunitatea online! Este cel mai frumos exemplu de forță a libertății individuale! Restul e doar o poveste cu baubau. Una pentru oameni mari!
Autor: Augustin Ofiteru
Sursa: Anacronic.ro