Până în 1989 statul era o noţiune atât de abstractă încât îmi părea că cineva din înalturi, de dincolo de voinţa bieţilor pământeni, îl adusese să ne ordoneze viaţa. Statul era atunci Nicolae Ceauşescu şi atât. Sub el se desfăşura o armată disciplinată de soldaţi fără chip, o masă amorfă şi mereu pregătită să se supună necondiţionat. Guvernanţii dimprejurul său nu aveau nici ei o identitate clară şi tocmai de aceea puteau fi lesne confundaţi unii cu alţii. Pasămite, mecanismul acela misterios, aproape mistic, funcţiona ireproşabil. Sau aşa credeam eu la o vârstă la care politica era a din urmă preocupare a mea. Căci tractoarele duduiau pe ogoarele ce râdeau la soare, uzinele şi fabricile fumegau rodnic, şoimii patriei, pionierii şi uteciştii se zbenguiau fericiţi printre blocurile pestriţe, studenţii învăţau şi petreceau academic, iar pe părinţi nu-i pândea şomajul. Ce mai, ţara creştea oriunde îţi aruncai privirea, se moderniza, lacomă să înghită decalajul ce o despărţea de suratele vestice. Şi cum să nu mă mândresc cu condiţia mea de român, de fiinţă ocrotită de un asemenea stat protector şi responsabil? Un părinte atent şi harnic, drăgăstos şi aspru deopotrivă. Înspre noi nu răzbăteau defel scandalurile şi cabalele puterii şi, în definitiv, cui îi păsa de ele? Slujbele şi lefurile ajungeau pentru toţi, şi nici casele nu erau neîndestulătoare. Cetăţeanul abia ieşit din praful rural simţea dintr-odată aerul amăgitor al oraşului şi de aici o stare de bucurie şi împlinire.
Urcarea în etate m-a deşteptat întrucâtva în treburile alambicate ale societăţii, mi-a ascuţit simţul critic. Uşor, uşor am observat că vietatea asta uriaşă care este statul are şi o parte monstruoasă. Descoperirea, stânjenitoare totuşi, m-a descumpănit, a făcut să pălească orişicât făloşenia de a fi trăitor în statul român. Când s-a întâmplat să intre în descompunere, la ordinul străinătăţii intrigate de excesul de independenţă şi suveranitate, nicicum de bunăvoie, m-am avântat în iluzii. Am visat că bolnavul va fi vindecat şi, astfel întremat şi primenit, ne va dărui ceea ce năzuisem pe ascuns. Curând, aveam să constat cu entuziasm că statul îşi lua chip, devenea ceva uman şi concret. Plăcut la vedere, cu bărbaţi tineri, îmbrăcaţi ca în revistele de modă de afară, afabili şi culţi. Culmea, dar statul chiar şi zâmbea, nu trebuia să stea întruna încruntat şi ameninţător. O clipă m-am temut însă, în vara în care lămpaşul şi bâta au înlocuit însemnele statale. Derapaje fireşti, inerente unui organism zgâlţâit de frigurile istoriei, mi-am zis în demenţa acelor zile de spaimă şi teroare. De ruşine naţională. Prin 1996 am desluşit, vag şi timid, că, la noi, statul democratic e structurat, de fapt, pe regulile de cartier. Pe interese de gaşcă, pe grupuri în stare de orice pentru a-i domina şi controla pe ceilalţi. Şi deodată optimismu-mi firav a pierit, alungat de pesimismul funciar, de resemnarea gri. În cartierele dintotdeauna există vreo doi mardeiaşi care-şi dispută întâietatea, rolul de lider suprem. În jurul lor se adună locotenenţii şi “carnea de pumni”, se construiesc adevărate “curţi” şi se urzesc legende. Fiindcă, în lipsa legendelor, personajele riscă să cadă în neînsemnare şi să-şi piardă aura. Lupta dintre găşti e dură, miroase a sânge şi bani, arar a moarte, iar bătăuşii nu se dau înapoi de la nimic, totul e permis! Aşadar, regimul ţărănist a adus pe scena politică încă instabilă răfuiala şi vendeta. După o aşteptare de-o juma de veac, foştii prigoniţi şi condamnaţi în beciurile comuniste s-au trezit îndreptăţiţi să-şi răzbune suferinţa şi să întoarcă România către tinereţile irosite concentraţionar. Cam în pătrarul cu pricina justiţia penală s-a transformat în unealtă de reglare politică, de şantaj politic. De carnaval politic dezgustător. Pesediştii ce i-au succedat au păşit şi mai departe, împingând justiţia la abuzuri de final de săptămână. Cârtitorii şi opozanţii au trebuit să îndure gustul rânced, uneori penitenciar, al imprudenţei de a nesocoti… trandafirii gardieni. Actualul preşedinte a redescoperit obiceiurile de cartier, le-a dat consistenţă şi le-a oficializat ca politică de stat. Un stat care, din păcate, îi seamănă leit. Puterea oranj a brevetat justiţia în crucea nopţii, o justiţie pe care a dat-o în veghe mascaţilor, într-o atmosferă de ocultă medievală. O justiţie pe furiş, în catranul noptatic spart de camerele de filmat şi de informaţiile pe surse din anturajul statului satrapic.
Văzându-i şi ascultându-i zi de zi pe aleşii neamului, scormoniţi neîncetat de mass-media şi demitizaţi electoral, am realizat că transparenţa e duşmanul mortal al democraţiei româneşti! Iar preşedintele nostru, întrupătorul statului pe care îl tot reformează, e prea transparent şi de-aia mi-e dor de statul ăla abstract de dinainte de 1989… Păi, cel de azi nu ne oferă decât insecuritate, vrajbă, sărăcie, bejenie şi-un cumplit sentiment de cetăţeni inferiori ai Europei.
Marian Nazat
sursa: jurnalul.ro