În presa de investigații, spre rușinea jurnaliștilor, se petrec și situații în care o informație cu aspect de dezvăluire este suptă din deget și publicată sub semnul senzaționalului. În jargonul jurnaliștilor, ea este taxată cu dispreț drept fomfleu. În aceste zile avem de-a face cu un caz cu totul și cu totul senzațional: de spionaj sau Alexandru Bălan este doar arestat și anchetat de DIICOT pentru trădare? Și dacă nu e nici una, nici alta? Dacă opiniei publice, interne și externe, îi este servit doar un fomfleu?
Arhivele judiciare ale ultimilor 20 de ani din România, oricât de mult le-am scotoci, nu ne dezvăluie decât un singur caz de spionaj. O singură „mărgică” în persoana lui Alexandru Pișcaru, condamnat în 2024 la 5 ani și 6 luni de închisoare pentru trădare. Acesta a fotografiat în 2022 echipamente militare și a „monitorizat mișcări din perimetrul militar”. Apoi, în martie 2025, au fost reținute și sunt anchetate șase persoane pentru trădare de țară, respectivii fiind „extrași” din anturajul lui Călin Georgescu. Sunt singurele cazuri care ar putea fi cât de cât asimilate celui al lui Alexandru Bălan, aflat în epicentrul celui mai mare scandal mediatic legat de spionaj. Dar, ce să vezi? În nici unul dintre cazurile pe care le-am amintit mai sus, de fapt, nu este vorba de spionaj, ci doar de trădare dovedită în cazul lui Alexandru Pișcaru și încă în stadiul de ipoteză în ceea ce privește grupul celor șase. Nici una dintre respectivele persoane, cetățeni români, nu a fost documentată nici de Serviciul Român de Informații și nici de procurori că ar fi fost agenți ai unei puteri străine, în speță Federația Rusă. E vorba cel mult de trădare.
Și oricât de mult am cerceta în arhivele judiciare, în mod straniu, nu reușim să descoperim în ultimii 20 de ani – mai mult nu am cercetat – nici un caz de spionaj în beneficiul Federației Ruse care să fi pus cât de cât în pericol securitatea națională a României. Abia acum ne este prezentat cu surle și trâmbițe, fără a fi încă și dovedit, un prim caz de acest fel, în persoana lui Alexandru Bălan. Acesta a lucrat ca director în serviciul de securitate al Republicii Moldova, răspunzând de domeniul contraspionajului. Are o dublă cetățenie, moldoveană și română. În mod straniu, DIICOT nu l-a acuzat și nu a solicitat reținerea sa pentru spionaj, ci doar pentru trădarea „în mod continuu” a unor secrete de stat ale României. Informațiile ar fi fost transmise de acesta către ofițeri KGB din Belarus, în 2024, la Budapesta. Este arestat pentru 30 de zile. Nici acesta însă pentru spionaj în favoarea Federației Ruse, ci doar pentru trădare. „Detaliul” sugerează că, de fapt, nu există nici un fel de probe legate de vreo acțiune de spionaj. Nu există probe concludente cum că acest Alexandru Bălan ar fi fost angajat și plătit de serviciul de spionaj al Federației Ruse pentru a accesa informații care pun în pericol siguranța națională a României și pe care, direct sau prin intermediari, le-ar fi pasat Moscovei.
Până când se va finaliza acest caz, care ne este prezentat drept o adevărată bombă în toiul războiului de dezinformare desfășurat între Federația Rusă și statele NATO, din care facem și noi parte, să ne punem câteva întrebări de bun-simț.
Se știe că, în timpul loviturii de stat din 1989, Mihail Gorbaciov, conducătorul Uniunii Sovietice, pentru a se asigura că Nicolae Ceaușescu va fi lichidat înainte de a împărtăși opiniei publice secrete jenante pentru Moscova și pentru a-i netezi calea spre putere lui Ion Iliescu, a trimis în România faimoasele comandouri Spetsnaz, care au acționat în câteva orașe, contribuind la creșterea numărului de victime. Rușii, care sosiseră în prealabil în România sub formă de turiști în autoturisme Lada, au fost retrași abia în a doua parte a anului 1990, când regimul Iliescu se stabilizase, iar acesta, la insistențele lui Petre Roman, a pus mâna pe telefon și i-a solicitat lui Gorbaciov să-și retragă din România acești „omuleți verzi” extrem de periculoși. Ei bine, de atunci și până astăzi, oamenii politici, presa, dar și reprezentanți ai serviciilor secrete au tot vorbit despre spionii ruși care acționau în România. Nu au fost documentate în realitate decât câteva cazuri, cel mai concludent fiind al generalului Nicolae Militaru, numit de Ion Iliescu ministru al Apărării Naționale. Dar asemenea documentări au fost efectuate doar sub regimul Ceaușescu, de către o diviziune specială a Securității, care s-a ocupat exclusiv de spionii sovietici și care a fost desființată la începutul anilor ’90. Nici măcar nu se mai știe unde au ajuns arhivele acesteia.
De atunci și până azi, deși se vorbește nonstop, iar în ultimii 3 ani și jumătate din ce în ce mai insistent, despre spionajul rusesc îndreptat împotriva siguranței naționale a statului român, nu a fost documentat nici măcar un singur caz. Ceea ce nu înseamnă – și nici în ruptul capului nu aș dori să se înțeleagă acest lucru – că autorul acestor rânduri își imaginează vreo secundă că rușii nu săvârșesc acte de spionaj în România. Atâta doar că, din această perspectivă cel puțin, Serviciul Român de Informații s-a dovedit a fi inactiv și cu desăvârșire incapabil să documenteze vreun caz.
Și, în aceste condiții, câtă imaginație ar trebui să avem pentru a înghiți cu cârlig și undiță ultima poveste care ne este servită de propagandă, cea legată de Alexandru Bălan? Dacă acesta ar fi săvârșit, înainte de a fi capturat, acte de spionaj, atunci el nu ar fi în situația de a fi anchetat și învinuit pentru trădare în calitatea sa de cetățean român, ci pentru spionaj, în cealaltă calitate pe care o are, de cetățean al Republicii Moldova, specializat în securitate, dacă și numai dacă s-ar dovedi că, în realitate, a lucrat pentru serviciul secret al Federației Ruse. Dar, chiar și în această ipoteză, mă întreb: oare de ce autoritățile de la Chișinău nu îl acuză pentru spionaj și, în mod straniu, nici măcar pentru trădare?
Până la proba contrarie, această istorie pare cusută cu ață albă, pare un simplu fomfleu. Asta, în eventualitatea în care nu vrem să îl taxăm drept o diversiune, parte a războiului de propagandă.
Autor: Sorin Rosca Stanescu