Vlăduț a intrat în faza moșmondelii cu glas subțire de față cu poporul. Habar n-are de capul lui și-mi pare că se transformă într-un butoi de spaime, realizînd (prea tîrziu) ce înseamnă de fapt funcția aia în România. Deși s-a înconjurat cu o curticică elogiatorică a cărei menire se reduce la a-i anestezia împleticelile interioare și exterioare, omul pare speriat. Nu, nu cred că e fabricat din aceleași rigips non-vibrant cu Întîiul Schior, iar asta e și mai patetic. E fragiluț. Nu ține deloc la tăvăleală. Își cunoaște bine defecțiunile și e ultracrispat la gîndul că o fi venit momentul ca spoiala decorativă la care s-a lucrat pînă acum să intre în contact cu un jet demachiant care va trimite la canalizare toată paleta veselelor culori ce împodobiră permanent bradul festiv cu o sîrguință infinit mai compulsivă decît cea a mamei hibernale a lui Fuego. Păpădie. Îi e frică. Groază și frică. Pare genul care vomită de spaimă. Iar depresia isterică e ambalată coșmaresc și de cei care l-au pus unde l-au pus, despre care el știe foarte bine că nu-l vor lăsa să fugă și să se pitească clănțănind sub o scară întunecoasă. Și nu-i de condamnat, ci de înțeles.
Autor: Sorin Faur