USR, acest Teatru Țăndarică pentru adolescenți cam vechi, se întrece pe sine în campania asta.
Admit că eu înjur nereproductibil de fiecare dată cînd dau peste copii folosiți în orice fel de campanie, nu doar în cele politice. Este semnul orbitor al neputinței imaginative a publicitarului, care, aflat în pană creativă, bagă un copil sau doi în cadru și și-a rezolvat tascu. E, totodată, marca vitejelilor țigănești care cînd vine polițea dă fatamea cu copilu de la țâță-n mascaț dintre care să nu-l ieie și să-l duce pă bărbatmio la ânchisuare, aaaaaiiiieeee!, etc. Similar pînă-n prăsele cu folosirea țîncilor la mitingurile în care părinților căcăcioși le e frică de bătaie, deci își scot copiii la “educație civică” sperînd că, orice ar face și oricîtă muie ar conține respectiva revoluție, n-o vor încasa de la jandarmi cu copiii în fața lor.
Revenind la campania USR… De ce o fi nevoie de-atîta patetism, dramatism, întunericism și înfiorism cîtă vreme absolut toată lumea politică, precum și partea activă a societății susțin fără obiecții ideea respectivă?
Pentru că
1. publicitarii politici – altfel mari șoimi ai capitalismului și anticorupției – trebui să mănîncă șî gura lor cîte ceva de la stat. Că nu degreaba am murit noi în Piața Victoriei.
2. Teatrul Țăndărică din Parlament e interesat constant de violența propriului mesaj, violență care nu cumva să permită propriului electorat nici măcar ațipirea, darămite abandonarea în somn.
Violență? Da, exact așa! Cine nu depistează violența în imagini ca aceasta are sigur nevoie de un consult. Că spovedanie n-aș îndrăzni să sugerez.
Autor: Sorin Faur
