Incitat de transcrierea făcută de doamna Luminita Arhire, am căutat și am găsit filmată alocuțiunea prezidentului Dan prilejuită de repatrierea rămășițelor pămîntești ale domnitorului Grigore Alexandru Ghica. Deși discursul transcris părea o plăsmuire din gama “așa ceva nu există”, ei bine, ghinion! Există. Chiar există.
Gestificat surprinzător și gîfîit (omul efectiv gîfîie din cauza gîndurilor ce-l petrec), discursul a fost o nouă probă practică a teoriei inexistente potrivit căreia cuvintele se pot înșirui unul după altul fără absolut nici o preocupare pentru noimele sau măcar utilitatea lor.
În dodii. Alandala. Aiurea’n tramvai.
Am făcut, însă, efortul să ghicesc ce ar fi vrut, totuși, să spună. Dincolo de cele cîteva – puține – reușite definiții involuntare, dar dansate, ale nimicului pur și dur, risc să zic că am senzația că am dibuit o oarecare explicație pentru cele cîteva – puține – tentative eșuate de articulare a vreunei idei.
Iat-o.
Omul nu are rădăcini. Deloc. Este 100% suprafață. Vine de nicăieri și plutește ciufulit către un viitor neprecizat printr-un azi compus exclusiv din fragmente dezordonate ale cîtorva – puține – lozinci ale corectitudinii politice autohtone obosite de la atîta purtare în ultimele circa două decenii. Asta-i tot.
Cu aproximativ 5 scîndurele, 2,6 cuie și 1 buc. ciocan mic nu vei face niciodată un satelit. Desigur, le poți arunca în sus de foarte multe ori cu speranța că… Poți, dar nu iese. Însă scîndurile, cuiele si ciocanul au un oarecare sens într-o trusă de traforaj. Eu încă nu reușesc să imaginez trusa în care ar putea fi așezate cuvintele prezidentului nostru, pentru ca ele să facă acolo niște sens. Nu mult. Doar niște.
Autor: Sorin Faur