Mă număr printre cei au dat cu subsemnatul la DNA în dosarul Realitatea-Vîntu. Nu furasem nimic. Nu corupsesem pe nimeni. Nici nu mă corupsese cineva. Munceam, însă, “la Vîntu”, după cum grohăia, frustrat, corul orcilor epocii. Orci care, în epocă, “îl pupau în cur cu morgă filozofică” pe turnătorul Petrov, după cum bine scrie Doru Bușcu în Cațavencii
Spre deosebire de supraviețuitoarele orci ale epocii în raporturile lor de gheboasă iubire cu Petrov, nici eu, nici confrații din prăvălia unde munceam nu-l pupam în cur pe Vîntu. Din contră, n-aveam nicio reținere să-l radem.Să spunem ce trebuia spus. Și-am spus. Nu-l pupam în cur nici contracost, nici din vreo convingere sau emoție admirativă de tipul “cel mai mare om de afaceri român din toate timpurile”. Spre deosebire de pomenitele orci, pentru care și astăzi ciripitorul Petrov rămîne “cel mai bun președinte pe care l-a avut România”. Bravos, să-l stăpîniți sănătoși! În veac!!!
La momentul de vîrf al prăvăliei unde lucram, coordonam fluxul editorial în patru redacții de știri (Bucureștiul și trei regionale). Însă cu Vîntu nu m-am intersectat deloc. N-am vorbit niciodată. Nici măcar prin mesageri. Și pot depune mărturie oricînd, jurînd cu mîna pe ce vrea interesatul, că, dpdv editorial, deși era a lui, Vîntu n-a cerut niciodată nimic prăvăliei. Prăvălie care nu vindea mereu ghiocei și fluturași, nici abureli tefelistoide.
Revin. La DNA. Am jurat cu mîna pe biblia care mă aștepta, așezată corect în fața scaunului de pe care am depus mărturie ca martor. Nu m-a traumatizat prilejul. Nu m-a julit interior. Ba am plecat din DNA cu un sentiment de bizară (dar micuță) admirație pentru atmosfera civilizată și profesionistă pe care procurorul a reușit s-o creeze în cele aproape două ore de interogatoriu metodic. Chiar dacă dactilografa avea un aer de instalație mecanică de tastare, formată din carne, oase, păr, unghii etc, însă fără vreo capacitate de reacție emoțională; nu sînt prea sigur că acea chestie clipea sau respira, deși semăna leit a om.
Deși nici traumă, nici julitură, nu voi uita. Nu voi uita, de pildă, senzația de la găsirea citației în cutia poștală. Nici furia stapînită din timpul conversației telefonice prealabile cu procurorul, pentru stabilirea zilei de audiere. Nici fina transpirație rece care m-a podidit cînd mi-am predat telefonul la uniformizatul de la poarta Instituției lui Kovesi. Nu voi uita mai ales sentimentul scîrbos că sînt, de fapt, umilit degeaba în îmbrînceala unor interese meschine, de doi lei, ale unor borfași, care “se făceau” unul pe altul, cu rîndul. Iar instrumentele îmbrîncelii acelor papițoi bătrîni și isterici erau instituțiile statului român. Toate astea, din dispoziția “celui mai bun președinte pe care l-a avut România” și cu voia, purificatoare, a Licuriciului.
Azi mort și îngropat, “dosarul Realitatea” era ventilat în epocă drept unul dintre cele mai valoroase trofee ale Luptei Împotriva Corupției (numele oficial al pomenitei îmbrînceli a papițoilor). S-a ales praful. Și de papițoi, și de pipițele anexate Cauzei. Și de Luptă. Iar faptul că la unele dintre orci încă se mai manifestă tresăriri nostalgice pentru epoca lor nu va salva o șandrama spulberată mai ceva ca pitelile de suprafață ale azovilor din Mariopol.
Iar eu nu voi uita. Nu voi uita nici un nume din stînjenitor de lunga listă a orcilor care glorificau stîrpirea, cu tot cu personal, a unuia dintre cele mai mari și mai valoroase trusturi mass-media de după 1989. Glorificau din porniri interioare de o moralitate amețitoare, desigur. Porniri bazate pe argumente beton armat legate de stîrpirea corupției, bineînțeles. Azi, acel beton armat e praf. Pudră. Nimica. Justiția n-a găsit nimica. Nimica, adică exact cît cîntărește caracterul oricărei orci din seria cu pricina.
Nu voi uita nici măcar cuplul de orci venite să ceară un job “la Vîntu” după ce rupseseră relațiile cu un alt mare (și jegos, da!) mogulaș. “La radioul lui Vîntu” nu erau atunci posturi libere. Dar nu neapărat din cauza asta, după vreo doi ani de la vizita cu solicitare de muncă, cele două orci anticorupte rupeau lanțul pe la televiziuni și prin publicații eșuate mușcînd furios inclusiv din cei la care lucraseră sau cărora le ceruseră de lucru.
Nu, nu mă refer neapărat la eroica duduie Șercan, despre care, într-un treacăt meritat, scrie Bușcu în Cațavencii. Nu mă refer, fiindcă dumneaei măcar a livrat la un moment dat o scenă televizată (de o prostie surprinzătoare și de-un kitsch vînjos), scenă în care a încercat să spună, totuși, printre niște lăcrimioare scremute, că-i pare rău că Vîntu a plătit-o, binișor. De sperat că a plătit-o pentru scris, zic. Deși in contextul spoveditor înlăcrimata nu a precizat natura exactă a serviciilor pentru care regreta la televizor că a fost plătită de Vîntu. Dacă era jurnalistă, și nu doar o duduie, Șercan ar fi putut afla, de exemplu, că patronul plătește jurnalistul doar dpdv contabil. Căci, șoc: jurnalistul îi face banii patronului. Pfoaaa!
Autor: Sorin Faur
Sorin Faur: „Iar eu nu voi uita.”
