“Am decis să intru în competiție pentru funcția de secretar general al NATO. Îmi asum această candidatură în numele României cu toată responsabilitatea, iar această decizie are la bază performanța României, experiența acumulată pe parcursul celor două mandate de președinte al României, înțelegerea profundă a provocărilor cu care se confruntă NATO, Europa, și în special regiunea noastră, și angajamentul meu ferm față de valorile și obiectivele fundamentale ale NATO.“
La cîteva luni după comiterea acestui enunț – nu doar pompos, ci și necuvenit de maximalist -, numitul Iohannis nu se alege secretar general NATO.
Deci, restul membrilor NATO au infirmat astfel performanța României în cadrul Alianței, au considerat nulă experiența acumulată pe parcursul celor două mandate de președinte al României marca Iohannis, căruia nu i-au depistat semne ale înțelegerii profunde a provocărilor cu care se confruntă NATO, Europa, și în special regiunea noastră, și n-au avut încredere în angajamentul ferm al autocandidatului față de valorile și obiectivele fundamentale ale NATO.
Și, deloc în ultimul, rînd au descalificat responsabilitatea cu care Iohannis și-a asumat candidatura în numele României.
Băsescu a compromis fatal funcția de președinte al României. Iohannis a reușit mai mult: a înecat-o în irelevanță. Oricît de solemn intonează analizmul național importanța prezidențialelor, după Iohannis nu mai văd rostul alegerii prin vot direct a președintelui României. De cel puțin 20 de ani avem parte de un accesoriu instituțional pe cît de costisitor, pe-atît de periculos din pricina intereselor domestice ale titularului, care îngroapă fatal cîtă brumă de onorabilitate mai are – dacă mai are! – țara asta.
Autor: Sorin Faur