Pesediștii de vîrf probabil au priceput că a venit momentul să-și sinucidă partidul. Cine mama dreaq mai are voie în ziua de azi să ia peste 40% la urne? Nimeni. Deci, marș în 25%, ca să fie brambureala combinatorică așa cum se cuvine!
Vraja misterioasă a acestui procent admis vine din realitatea că înăuntrul său elita partidelor rămîne, teoretic, în joc. În aceeași ordine necorespunzătoare de idei, iată cum, la un scor de 30,52% obținut în alegerile din luna mai, Brexit-ul lui Nigel Farage este cel mai mare partid din Parlamentul European. Așa ceva e nu doar culmea, ci și riguros inadmisibil, tovarăși! Unde ne trezim?
Dar dacă peședistii n-au priceput ordinul suicidal, deci dacă fac ce fac din capul lor, atunci suma cumulată a inteligenței în partid are greutatea a circa 2,08 păpădii chele. Cu atît mai mult după 26 mai, sigura ipoteză care le-ar fi transportat un candidat la prezidențiale în turul doi, cu ceva șanse de succes, se numea Călin Popescu Tăriceanu. De azi, nu se mai numește așa. Nu sînt îndrăgostit de Tăriceanu. Îmi e chiar antipatic. Suferă de îngîmfarea mediocrului public standard. Asta nu înseamnă, însă, că n-ar fi fost singurul candidat valid al PSD-ului de azi.
Cele două dudui, poate trei, care se visează candidate PSD sînt niște glume proaste din absolut toate punctele de vedere, începînd cu acela al prezidențiabilizării. N-are cum să existe un cetățean relativ zdravăn care să o imagineze serios pe doamna Gabi sau pe doamna Viorica președintă a României. O atare producție ar putea fi semnată eventual de vreo brigadă artistică de glumiști județeni de la cutare serviciu cu ochi de coloarea pilulei lui Barna, care ar putea proiecta așa ceva doar dacă nu s-ar mai putea lucra defel cu Iohannis. Ceea ce e imposibil.
Cît despre ipoteza celei de-a treia dudui pesediste cică prezidențiabilă, Orlando pe numele său, pronosticul meu e că, dacă se enervează, Șică l-ar bate. La limită, dar l-ar bate. Iar Rareș l-ar spulbera, fără să se ridice de la măsuța manichiuristei.
Nu că votul liber și corect ar mai fi o ipoteză serioasă sau cel puțin cool, dar cu Tăriceanu ai fi putut spera că ești capabil să arunci spre electorat un mesaj de unitate, rațională, dincolo de interesul (stupid și perdant) de partid, susținînd pentru prezidențiale un liberal cu trei decenii de vechime în domeniu. Asta în condițiile în care adversarii tăi vor avea sigur cel putin doi candidați, care se “luptă pentru același ciolan” blabla, tralala, știm refrenele sezonului. Dar nu! Hotărît nu!!! Nu, fiindcă Tăriceanu ar putea cîștiga. Iar cu ăsta chiar că nu se poate lucra. Ce a pățit cu el Băsescu s-a văzut. În schimb, cu Iohannis ne înțelegem, după cum se observă tot mai cotidian. Atunci, i-o dăm pe doamna Viorica contracandidat. Sau pe doamna Gabi, să nu bată la ochi chiar și pentru reduși mintal.
Din ultrarecenta reformă electorală aberantă consacrată sanctei Diaspora (la care Tăriceanu a contribuit copios), nu rezultă că STS-ul a dispărut, măcar formal, din ecuația instituțiilor electorale autohtone. Personal, nu mă voi mai apropia de vreo secție de votare dacă alegerile nu se demilitarizează, măcar formal. Însă mă voi delecta cu popcorn la feneraliile PSD din toamnă. Condoleanțe!
Autor: Sorin Faur
Sursa: Sorin Faur Facebook