România este pe penultimul loc la nivelul Uniunii Europene la PIB-ul pe cap de locuitor. Asta în condițiile în care este a 6-a țară după populație. Chiar dacă milioane de oameni ar trebui adăugați la numărul total de locuitori ai altor țări, continuăm să ne mințim frumos și util. Util pentru că atât fondurile europene, cât și locurile în Parlamentul European se calculează în funcție de numărul total al populației. Putem continua topurile pe toate domeniile la nesfârșit. Nivel salarial, nivel al educației, acces la apă și canal, etc. În toate România este la coada clasamentului. Excelăm la topul privind cea mai mică diferență salarială în funcție de gen – nu pentru că am fi evoluați, ci pentru că nivelul salarial este foarte scăzut la nivel național.
A devenit oarecum obositor pentru oricine urmărește viața politică a României să audă discuții despre autostrăzi, spitale, justiție, corupție, hoție, minciună, canalizări, apă, gaze, etc. Obositor pentru mulți, ceva natural pentru alții. Atât de natural încât nici nu mai au priză mesajele construite pe aceste subiecte.
Chiar dacă am ajuns să consider că România e țara nimănui din multe perspective, cel mai dureros mi se pare modul în care societatea românească acceptă să se raporteze Statul la copii. Viitorul țării, dar și al fiecărei familii în parte, ține de educația, sănătatea, accesul la informație, posibilitățile de dezvoltare, etc ale copiilor. Din păcate fiecare copil născut în România se naște într-un “No man’s land”. Unii au norocul unei familii, al unor părinți cu posibilități, care îi extrag din acest spațiu al nimănui și îi pun pe drumul cel bun. Alții, mulți, nu au această șansă. Și depind în mare proporție de acest Stat.
România are în 2020 peste 3,6 milioane de copii (3634309). 18,8% din totalul populației acestei țări. Dintre aceștia, puțin peste 2,8 milioane au până în 14 ani. Haideți să vedem cum se raportează Statul la ceea ce ar trebui să reprezinte mina de aur a oricărei administrații.
Locul 1 la nivelul Uniunii Europene privind numărul de decese al nou-născuților la mia de locuitori.
Locul 2 la nivelul Uniunii Europene privind numărul de decese al copiilor până în 14 ani la mia de locuitori.
Locul 1 la nivelul Uniunii Europene privind numărul copiilor până în 18 ani care trăiesc în risc de sărăcie.
Locul 1 la nivelul Uniunii Europene privind numărul copiilor care cresc fără cel puțin unul dintre părinți.
Locul 1 la nivelul Uniunii Europene privind numărul copiilor care cresc fără ambii părinți.
Dreptul la viață. Dreptul la sănătate. Dreptul la educație. Toate aceste drepturi sunt garantate de Constituția României. Și nu sunt respectate de Stat. Statul român are foarte multe priorități. Dar nici unele nu țin de îmbunătățirea vieții copiilor. Când 38% din cei 3,6 milioane de copii trăiesc în risc de sărăcie trebuie să recunoști că Statul a eșuat. Când peste 150.000 de copii din România merg la culcare, seară de seară, flămânzi, Statul a eșuat. Lamentabil.
În ultimii 30 de ani în România nu s-au construit creșe, grădinițe, școli, spitale pentru copii. În ultimii 30 de ani nu s-a investit în educație. Am ajuns să avem cele mai mari procente ale copiilor analfabeți funcționali. Am ajuns în punctul în care aproape 50% dintre studenții din România își doresc ca în următorii 5 ani să plece din țară.
Acum doi ani un parlamentar al PNL le spunea celor de la PSD, aflați la Guvernare, nu vă plângeți domnilor, găsiți finanțarea necesară pentru copii. Mesajul venea ca urmare a deciziei Parlamentului de a dubla alocațiile. La 156 de lei. La momentul respectiv am spus că poate părea o măsură populistă, dar este mai mult decât necesară. Anul 2020 a fost poate unul dintre cei mai negri în relația Statului cu copiii din această țară. Pentru că luni de zile s-a vorbit despre cum o nouă dublare a alocațiilor, decisă de Parlament, reprezintă un efort prea mare pentru Bugetul Statului. Se scufundă țara, dacă cităm din Primul-ministru. Reacție care este de un cinism incredibil, dar care a devenit o obișnuință pentru România. Cinismul Statului față de cetățeni.
Strict legat de această nouă dublare a alocațiilor, Ministrul Muncii, Ministrul Finanțelor, Primul-ministru au declarat că reprezintă un impact bugetar de circa 6 miliarde de lei. Nici atât nu valorează cei peste 3,6 milioane de copii. 6 miliarde. Mă uitam cu surprindere, recent, la un anunț al Ministrului Transporturilor legat de demararea lucrărilor la autostrada Ploiești-Brașov. De fapt lucrările nu erau lucrări, era vorba despre un nou studiu de fezabilitate. Care costa circa 50 de milioane de lei. Un studiu, în care niște băieți deștepți le spun pe unde trec urșii, liliecii, fluturele de munte și trântorul guvernant. Autostrada Ploiești – Brașov nu are niciun efect economic major. Ajută doar bucureștenii să meargă mai ușor la munte. Dublarea alocațiilor ar putea ajuta sute de mii de copii să nu se culce flămânzi. Da, voi auzi argumentul folosit de mulți legat de cum unii părinți beau alocațiile copiilor. Da, sunt astfel de cazuri. Dar nu e vina copiilor că există asemenea situații, e vina Statului. E vina Statului că nu este în stare să lege alocația de prezența la școală, într-un stat în care educația este și gratuită și obligatorie (o scurtă paranteză – pentru orice om care a intrat într-o școală știe că din start Statul nu respectă Constituția pentru că școala nu este nici gratuită, nici obligatorie), nu este în stare să se asigure că toți copiii, inclusiv cei ai căror părinți le beau alocațiilor, au acces la educație, la sănătate și că au nevoile de bază satisfăcute.
Știu că mulți dintre români sunt nemulțumiți de Statul român. Unii pentru ca au impresia că este atacată justiția, alții că există corupție, alții din cauza lipsei infrastructurii, alții pentru ca nu au căldură. Eu sunt extrem de supărat pe Statul roman pentru că de 30 de ani își bate joc de copiii acestei țări. Din păcate pentru ei, copiii au un mare defect în ochii guvernanților. Nu votează. Poate a venit timpul să ne trezim, noi, cei care votăm și pentru care copiii reprezintă ce are mai important această țară, și le atragem atenția politicienilor care sunt prioritățile cu adevărat importante.
P.S. Mi se pare uimitoare decizia ca oamenii politici să aibă o defilare de 1 Decembrie pentru ei. Pentru cei 400 care contează. Atât. 400 de oameni. Oare știu că prin defilările de ziua naționalei cele mai multe țări vor să transmită sentimentul naționalist și patriotic noilor generații? Sper că guvernanții de la noi nu își închipuie că sperie pe cineva!
un comentariu de Vladimir Ionaș, sociolog
Sursa: Stiri pe surse