Lupta aceasta ideologică este nefondată şi inutilă. Socialismul corporatist (asociat de cei mai mulţi cu dreapta politică) presupune diminuarea asistenţei sociale şi a stimulentelor perversepe care le presupune aceasta şi orientarea economiilor de resurse către companiile private, cel mai adesea prin intermediul “proiectelor statului” sau prin subvenţii mai mult sau mai puţin mascate, acordate pe criterii de apartenenţă sau prietenie politică. Lăsând la o parte alocarea din start greşită a resurselor prin bugetul pe care îl întocmeşte în prealabil statul în funcţie de “priorităţile societăţii” pe care o administrează (şi pe care niciodată nu le poate cunoaşte corect şi complet), licitaţiile care se află în spatele acestor ”proiecte” ale statului direcţionează proiectele către cine trebuie şi preţul care trebuie (de regulă cel mai mare posibil). În plus, dezinteresul total în a controla ulterior executarea lucrărilor dar şi semnarea unor contracte aberant de oneroase pentru stat (adică pentru noi) distribuie o şi mai mare parte din resurse din buzunarele noastre în buzunarele corporatiştilor care lucrează cu statul.
Socialismul populist (sau cel de stânga) luptă pentru a lua cât mai mult din mâna corporatiştilor (sau privaţilor) şi a asigura asistenţa socială pentru un număr cât mai mare de oameni (a se citi votanţi). Statul asistenţial dezvoltat pe astfel de principii acordă într-o veselie tot felul de alocări de resurse aberante (ajutoare de şomaj, ajutoare de căldură, ajutoare de medicamente, ajutoare de naştere, ajutoare de înmormântare) creând stimulente perverse la nivelul celor care beneficiază de ele şi care, practic, huzuresc pe efortul şi spinarea altora fără să facă mare lucru (în afară de a fi consecvenţi la vot şi a asigura viaţă lungă agresorilor).
Diferenţa dintre cele două faţete ale socialismului este însă iluzorie. Şi socialismul populist (cel de stânga) conduce în final tot la un socialism corporatist. Sub masca de protector a statului asistenţial, funcţionarii publici care alocă din vârful pixului lor resursele către cei asistaţi vor avea grijă să le dijmuiască corespunzător. Până ca banul din impozite şi taxe să ajungă la cantina săracilor, are loc o întreagă redistribuţie a fondurilor către salariile celor care “administrează” sistemul şi către achiziţionarea de resurse necesare asistenţei sociale (merele şi legumele pentru cantina săracilor sunt scoase la licitaţie şi alocate tot unei firme “norocoase”). Atunci când percepi biruri pentru a interveni în piaţa liberă şi aţi asuma nişte proiecte de interes public (infrastructură de exemplu) procedezi în acelaşi mod ca atunci când percepi biruri pentru a oferi servicii de tip cantina săracilor sau educaţie şi sănătate “gratuită”. La costul “normal” al oricărui serviciu se adaugă şi costul “anormal” al celui care hotărăşte din puterea pixului său când, unde şi către cine trebuie să se facă plata.
Cei care nu înţeleg că liberalism nu înseamnă socialism corporatist şi continuă să propage ideea că ar exista diferenţe majore între orientările partidelor politice se înşeală amarnic. Nu există nici o diferenţă între “ideologia de dreapta” şi “ideologia de stânga”. Ambele doctrine se bazează pe taxe şi impozite distribuite discreţionar. Ambele doctrine se bazează pe minciună, fraudă şi hoţie care sărăcesc naţiunea şi îi paralizează instinctele antreprenoriale. Ambele crează iluzia că pot salva naţiunea când, de fapt, salvează întotdeauna doar pe cei aflaţi cel mai aproape de decidentul politic. Ambele orientări au prea puţin de a face cu piaţa liberă şi cu ceea ce înseamnă cu adevărat valoare şi perfomanţă. Ambiguitatea aceasta ideologică a dat naştere la adevăraţi monştri de tipul “socialistul liberal” sau “liberalul socialist” (altfel spus cei care se autointitulează de centru şi care vor şi puţină “asistenţă socială” şi puţin “corporatism” dar care, de fapt, nu înţeleg că vor acelaşi lucru, adică tot socialism).
O doctrină care vorbeşte de liberalizarea pieţelor, reducerea intervenţionismului în economie, reducerea taxelor şi impozitelor, reducerea asistenţei sociale, privatizarea sistemului de educaţie, a sistemului de pensii, a sistemului de sănătate sau eliminarea băncii centrale şi reîntoarcerea la etalonul aur (sau, de ce nu, la aur direct) este privită cu indignare de toţi aceşti socialişti de dreapta şi de stânga. Statul minimal este considerat de majoritate (beneficiara absolută a sistemului socialist actual) drept fabulaţie anacronică şi tratat ca o ciudăţenie a timpurilor “moderne” pe care le trăim. O astfel de doctrină autentic de dreapta produce indigestie şi teamă şi este falimentară din start într-un sistem de vot baza pe o majoritate relativă (în care vreo 10 – 20% din populaţie ajunge să decidă soarta celorlalţi).
sursa: cristianpaun.finantare.ro