Social democrația are probleme. Nu doar în România, ci mai peste tot. Principala temă a social democrației a fost, de la apariția acestui curent politic acum aproximativ 150 de ani, una legată de resursele materiale. Cum se distribuie plus valoarea creată în societate. Social democrația a apărat dintotdeauna drepturile și interesele celor care nu au în fața celor care au.
Pe termen lung, după al doilea război mondial încoace, social democrația s-a confruntat treptat cu o scădere a reacției electoratului său la aceste teme ce țin de resursele materiale: sărăcie, redistribuire, taxe, locuri de muncă, drepturile sindicale. Motivul a fost unul simplu: creșterea generală a bunăstării. Aceasta s-a datorat progreselor tehnologice, îndeosebi automatizării.
Mașinile, roboții, în variatele lor forme, de la banala mașină de spălat pînă la liniile complexe de producere a medicamentelor, hranei, bunurilor de folosință îndelungată, au creat posibilitatea unei vieți mai bune pentru marea majoritate a oamenilor.
De-a lungul a cîtorva generații, nivelul general de trai a cunoscut creșteri semnificative. Din ce în ce mai multe părți ale societății au ieșit din sărăcia absolută, din penurie, din foamete. Sărăcia absolută a lăsat locul sărăciei relative. Inevitabil unii sînt mai săraci decît alții, dar nu într-atît de săraci încît să fie în primejdie să nu aibă chiar de nici unele, să moară de foame.
În consecință, sensibilitatea electoratului la mesajele ce țin de accesul la resursele materiale a scăzut. Nu a dispărut de tot, doar și-a pierdut din elasticitatea de răspuns. Piramida trebuințelor, vestita piramidă a lui Maslow, ne spune că pe măsură ce nevoie de bază, cele materiale, sînt îndeplinite, oamenii aspiră din ce în ce mai mult la satisfacerea unor nevoi superioare, post-materiale, simbolice.
Evoluția ideologică a social democrației a oglindit această schimbare structurală socială. Ca discurs ideologic, social democrația a fost nevoită să-și completeze din ce în ce mai mult discursul privind apărarea celor fără de resurse materiale cu cel privind apărarea resurselor simbolice. De la solidaritate la respect. De la taxarea bogaților la demnitate. De la lupta sindicală la apărarea drepturilor omului și la protejarea minorităților. De la conflictul privind tensiunile de clasă la corectitudinea politică.
În momentul de față, sunt două mari curente ideologice care completează discursul inițial preponderent materialist al social-democrației. Progresismul, pe de o parte. Conservatorismul, pe de altă parte. În unele țări, progresismul reprezintă tema dominantă grefată la social-democrația reformată, prin incorporarea unui anume tip de discurs privind apărarea unor anume resurse simbolice, unor anume valori dezirabile. În alte țări, în schimb, teme conservatoare au contribuit din ce în ce mai mult la discursul ideologic al social-democrației. Alte resurse simbolice de apărat. Alte valori considerate dezirabile.
De regulă, progresismul face casă bună cu social-democrația în țările dezvoltate, în timp ce conservatorismul s-a altoit pe social democrație în țările în curs de dezvoltare. În Uniunea Europeană avem clar acest exemplu de centrifugare ideologică între țările Vechii Europe și cele post-comuniste, ale Noii Europe. În Franța, Anglia, Spania, Italia, Germania, social-democrația merge sub flamura din ce în ce mai radicală a postmodernismului simbolic.
Drepturile minorităților etnice sau sexuale au ajuns să fie o temă mai importantă ideologic decît protejarea locurilor de muncă, de exemplu. În schimb, în Polonia, Ungaria, Cehia, social-democrația capătă accente din ce în ce mai bine definite de conservatorism, de suveranism. În țările post-comuniste, discursul critic privind avuția individuală, tensiunea dintre săraci și bogați în interiorul unei țări, este din ce în ce mai evident completat de critica privind avuția colectivă, a societăților. De tensiunea dintre țările centrului și cele ale periferiei. De critica neocolonialismului mascat sub egida globalismului. De negocierea tensionată dintre societățile sărace și cele bogate. De apărarea națiunii în fața tăvălugului nediferențiator al multinaționalelor.
Social democrația românească trece în momentul de față printr-o cumpănă ideologică. Așa cum spunea și fostul președinte Iliescu, social-democrația românească se bazează din ce în ce mai puțin pe o coerență doctrinară și devine din ce în ce mai mult doar un meschin joc de putere lipsit de coerență.
Consecința acestei îmbîcseli ideologice o reprezintă scăderea atracției la public. Electoratul PSD devine din ce în ce mai confuzionat de desele schimbări de discurs ale partidului. De la doctrina de dezvoltare etatistă Năstase la doctrina „bleagă” Geoană la doctrina reformistă Ponta la doctrina agresiv suveranistă Dragnea la brusca schimbare de pe o zi pe alta la 180% a discursului în scurta perioadă Dăncilă. Dintr-o parte în alta, în mod aiuritor.
PSD este în momentul de față hăbăuc din punct de vedere doctrinar. Face flic flacuri bruște între exagerarea de tip Dragnea și exagerarea de tip Birchall. Cînd se înfoaie și vrea să o ia pe calea Ungariei și Poloniei, de-și pune în cap toate structurile de forță ale statului român, clar reticente în a-și pierde influența într-o asemenea situație de resetare brutală a puterii. Cînd își lasă fustele jos și se oferă mironosiță entuziastă precum Birchall la stăpîni. Și atunci capătă binecuvîntarea sistemică, însă își pune în cap structura electorală, activul de partid și simpatizanții care disprețuiesc o asemenea abordare slugarnică.
E clar că PSD trebuie să-și limpezească ideologia. E clar că are de ales între o abordare progresistă și una conservatoare. Care e calea? Dacă îmbrățișează valorile progresiste din ziua de azi, clar diferite de progresismul de acum 100 de ani, riscă să-și dezamăgească electoratul preponderent conservator. O reformă de tip Remus Cernea, cu iubitul delfinilor, al elgebeteilor, cu încorsetarea dezvoltării industriale pentru a opri încălzirea globală și cu ajutarea multinaționalelor să-și mențină poziția dominantă în România ar transforma partidul într-o fantoșă mică, de sub 10%, numa bună să se joace generalii cu ea cum se joacă mîțele cu motoceii la sobă.
Dacă îmbrățișează în schimb valorile conservatoare, de apărare a națiunii, a tradițiilor și suveranității economice, de încurajare a întreprinzătorilor băștinași, își atrage furia Uniunii Europene, care nu acceptă asemenea exemple de autonomie locală în fața hegemoniei centrului germano-francez. PSD este ușor de demonizat prin mijloace specifice, cu ajutorul propagandei unităților civile de presă. Că ar vinde țara la ruși și la chinezi și că e corupt și că vrea să scoată România din Uniunea Europeană.
Tensiunea dintre boierii locali și imperiu este una constantă de-a lungul istoriei. În momentul de față, tendința centripetă imperială este puternică în România, spre deosebire de țările vecine: Ungaria, Polonia, Serbia. Însă faptul că tentația oferită de binefacerile imperiului e puternică în momentul de față în mințile multor români nu absolvă PSD-ul de la nevoia de limpezire ideologică.
Ce va alege acest partid? Soluția Remus Cernea? Metoda Ana Birchall? Sau varianta Lia Olguța Vasilescu, că Dragnea e deocamdată arestat și nu mai are o voce publică? Vor conviețui oare cele două abordări, cele două tabere și vor găsi un compromis? Sau se va rupe partidul? Vor continua mermeleala oarbă de putere, fără cap și fără direcție, ca o găină cu gîtul tăiat? Sau vor găsi într-al treișpelea ceas puterea să discute idei, nu oameni?
Cît din aripa reformisto-„civilo”-birchalliană va fi culeasă de Ponta, care pîndește convenabil pe margini să ciugulească partidul de resturi? Cum va reacționa electoratul PSD la o asemenea cronicizare de lipsă de direcție? Inima electorală a PSD bate într-un fel preponderent conservator. Respect. Apărarea drepturilor celor fără drepturi. Suveranitate. Relație demnă cu celelalte țări. Apărarea interesului național. România über alles.
Creierul electoral al PSD, în schimb, nu știe cu cine ține. Nu știe ce hotărîre să ia. Confuzia e la modă. De ce să gîndim, cînd putem să ne certăm între noi? Activiștii de partid simt asta. Și se simt debusolați și dezamăgiți. Nu le mai vine să tragă pentru o conducere care dă semne că e fleașcă. Și electoratul PSD simte asta și el la rîndul său. Și el se simte debusolat și dezamăgit. Nu-i mai vine să voteze cu unii care își schimbă discursul mai des decît își schimbă Elena Udrea pantofii.
Una ne-ați zis acum șase ani. Alta ne-ați zis acum doi ani. Alta ne-ați zis anul ăsta. Vă hotărîți odată ce și cum? Că zău dacă noi mai înțelegem ceva din PSD-ul ăsta, în afară de lupta pentru un ciolan din ce în ce mai precar. PSD trece în momentul de față printr-o problemă de lipsă de strategie. Speră ca asta să fie estompată pe termen scurt de discursul eminamente personalizat care domină alegerile locale, cînd se votează oameni, nu idei.
Dar, pe termen mediu, PSD are o problemă de definire ideologică. Pe care trebuie să și-o limpezească. Ce doctrină are? Ce strategie are, în afară de aceea de a se pune bine cu Sistemul, să nu-i aresteze pe toți? Știm cu toții că lipsa de strategie este și ea tot o strategie. Cea mai proastă strategie posibilă.
Hai, să gîndiți bine! Pentru țară, nu pentru voi…
Autor: Mirel Palada
Sursa: Mirel Palada Facebook