Oricine a jucat (sau şi-a urmărit copiii jucând) jocuri pe calculator de genul “SimCity” sau “The Sims” ştie cât de captivante pot fi. Pierzi ore în şir pentru a crea o laborioasă lume virtuală, fie ea o casă sau un oraş întreg, inventând personaje care vorbesc o limbă lipsită de sens precum “simleză”, controlând acţiunile personajelor sau urmărind dezastrele care se abat uneori asupra lor. O isterie similară se conturează la Bruxelles: o putem numi “SimEuropa”.
Guido Westerwelle şi Radek Sikorski, miniştrii de Externe din Germania şi Polonia, au petrecut o mare parte a acestui an la reuniuni private împreună cu nouă colegi (aproape toţi bărbaţi), discutând proiecte utopice. Săptămâna aceasta, au dezvăluit roadele “Grupului pentru Viitorul Europei”. Este vorba de o lume care are un preşedinte european ales prin votul cetăţenilor, un ministru european de Externe cu atribuţii sporite, o poliţie de frontieră europeană, poate chiar o armată a Uniunii Europene. Colegii britanici care le-ar fi distrus fanteziile nu au fost invitaţi.
În urmă cu doar câteva zile, preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a rostit discursul anual despre “Starea Uniunii”, vorbind despre o viitoare “federaţie a statelor-naţiuni”, un concept pe care l-a reiterat în nenumărate articole de opinie. Domnul Barroso a reactivat astfel un concept elaborat de predecesorul său Jacques Delors, fără însă a explica la ce se referă. Spune doar că va prezenta unele propuneri până în 2014.
Un joc mai vechi
Prin propriile afirmaţii, domnul Barroso se distanţează de ceilalţi trei “preşedinţi” – Herman Van Rompuy, al Consiliului European, Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene, şi Jean-Claude Juncker, preşedintele Eurogrupului format din miniştrii Finanţelor – care pregătesc, în comun, o uniune economică şi monetară “originală”. Un raport interimar ar putea fi prezentat la summitul UE din octombrie, iar versiunea finală ar urma să apară în decembrie.
Din multe puncte de vedere, cancelarul german Angela Merkel a dat startul acestei isterii utopice, prin apelurile pentru crearea unei “uniuni politice” (inclusiv cu atribuţii sporite destinate Parlamentului European, care în prezent este deficitar).
Toate aceste idei îşi au originile într-un joc mai vechi: “Mai multă Europă”. Obiectivul este evitarea unui război cu caracter de cataclism sau dominaţia unei singure ţări, prin aprofundarea integrării, menţinând însă avantajele naţionale. Fiecare nivel de integrare devine mai dificil pe măsură ce problemele se acutizează. Interlocutorii nu trebuie doar să negocieze cedarea prerogativelor de suveranitate, dar şi să le prezinte noile tratate cetăţenilor reticenţi.
În “SimEuropa”, oamenii sunt virtuali, împărţiţi în buni europeni şi răi naţionalişti sau populişti. Aceşti tipi pot fi învinşi de proiectul “Mai multă Europă”. În lumea reală, lucrurile tind să fie mai complicate. Există din ce în ce mai mult scepticism în legătură cu proiectul european. Potrivit celor mai recente sondaje de opinie, majoritatea germanilor cred că ar fi într-o situaţie mult mai bună fără moneda euro, iar mulţi ar renunţa chiar şi la Uniunea Europeană. În Franţa, majoritatea celor care au votat în favoarea Tratatului de la Maastricht nu ar mai face-o din nou. Cu toate acestea, în Spania, cei mai mulţi cetăţeni doresc aprofundarea integrării în zona euro.
Înapoi la realitate
Prin introducerea unei monede imaginare în realitate, liderii Europei au declanşat o criză a lumii reale pe care sunt nevoiţi să o gestioneze. Liderii europeni măcar discută despre problemele reale. Însă problema multora dintre recentele idei prezentate este că acestea tind să obtureze problemele esenţiale mai degrabă decât să le clarifice.
Miniştrilor de Externe probabil le place să se joace cu o armată europeană, dar această idee este departe de a fi esenţială pentru rezolvarea crizei economice. În mod similar, proiectul federaţiei statelor-naţiuni propus de domnul Barroso pierde şi el aspectul central. Ridică nivelul federalismului, care, inevitabil, este un subiect controversat, fără a explica modul în care integrarea va fi conciliată cu atribuţiile statelor-naţionale care vor rămâne.
Zona euro se îndreaptă spre cea mai proastă situaţie a ambelor lumi – statele-naţiuni se simt agresate de controlul din ce în ce mai amplu exercitat de Bruxelles, deşi nivelul european rămâne prea slab-conturat şi prea opac pentru a avea un impact şi a beneficia de susţinere populară. O abordare mai bună ar fi renunţarea la etichete şi identificarea unei set limitat de funcţii a căror integrare să fie aprofundată.
O uniune bancară coerentă ar fi normală, la fel ca şi unele tipuri de eurobonduri. Germania respinge mutualizarea datoriilor suverane, argumentând că nici măcar în Statele Unite datoriile statelor nu sunt garantate pe principiul reciprocităţii.
Şi, totuşi, Statele Unite au bonduri federale, susţinute de impozite federale, oferind băncilor un fond comun stabil. Statele americane pot intra în faliment, la fel ca şi numeroase bănci. O puteţi numi cum vreţi: integrare, centralizare, federaţie, confederaţie – obiectivul ar fi stabilizarea sistemului suficient de mult pentru a permite redresarea băncilor şi statelor gestionate defectuos.