Mai ales in ceea ce ii priveste pe noii-veniti din centrul si estul Europei,“medicii” sunt hotariti sa taie raul de la radacina si sa-i vire pe acestia intr-o cura preventiva de o severitate fara precedent.
Nici Romania nu face exceptie. In urma cu un an si jumatate, autoritatile elene pareau dispuse sa-si asume o curba de austeritate si sa adopte masuri dure de sporire a ordinii fiscale. Insa lucrurile nu au evoluat nici in ritmul si nici cu amplitudinea previzionata.
Austeritatea s-a dovedit un tratament care genereaza o serie de efecte secundare grave, fara ca maladia in sine sa intre in regres rapid.
Aceste arme care fac parte din panoplia terapiilor de soc au o carateristica: nu pot fi aplicate pe termen mediu si lung.
Nervozitatea sociala pe care o antreneaza (si care uneori genereaza si instabilitate politica) diminuarea consumului intern (care reduce, de fapt, incasarile publice) si turmentarea institutiilor publice ca urmare a coruptiei, toate aceste efecte transforma o arma care initial se anunta eficienta intr-o maladie de tip nou.
Numai ca alte metode nu par sa existe – macar in practica – si ceva trebuie facut.
Pentru a depasi efectele crizei financiare/economice, cele mai multe tari europene au trebuit sa faca imprumuturi masive.
Cele care aveau un exercitiu al datoriei externe/interne relativ rezonabil – este cazul Romaniei, de exemplu – nu s-au scufundat, macar deocamdata, in abisul datoriilor.
Cele deja puternic indatorate – ca Spania, Grecia, Italia sau Irlanda – s-au trezit repede in situatia de a realiza ca “asa nu mai merge”. Cind nu poti sa mentii/sa sporesti nivelul veniturilor, nu poti decit sa retezi cheltuielile.
Cam acesta a fost/este mecanismul care a nascut aceste ‘curbe de sacrificiu”. In ceea ce le priveste pe tarile estice, autoritatile au avut subit revelatia de a introduce in Constitutii, printre altele, o limitare a deficitului bugetar la 3 la suta din PIB. Asta se discuta la Bucuresti, la Praga sau la Budapesta.
O asemenea masura ar reduce serios din apetitul politicienilor de a promite marea cu sarea in viitor, de a intretine un aparat public obez, ineficient si clientelar si de a-si creea din banii publici “pusculite” pentru ei si prietenii lor.
Daca micuta Grecie, cu o pondere de circa 2 la suta in totalul economiei europene, a ridicat pulsul la Berlin si la Paris, este limpede ca nimeni nu doreste ca aceste tari sa ajunga in situatia de a se trezi in situatia de a solicita plata unor “tratamente” la “spitalul” Bruxelles.
Cind metropola are probleme, primele care platesc politele sunt periferiile – geografice, economice, sociale, politice. Nici in casele bogatilor lucrurile nu stau pe loc, iar vremurile se anunta tot mai aspre chiar si pentru privilegiati.
Dincolo de declaratiile de la Londra, Paris sau Berlin privind esecul multiculturalismului trebuie sa cautam germenii unor societati care se anunta pe viitor mai preocupate de ele insele decit de proiectul european, in ansamblul sau. Nimeni nu declara oficial decesul viziunii statului-social, dar cam asa merg lucrurile de facto.
Ideea de “balast social a renascut in forta. Ideea “vinovatiei” individuale a saracilor pentru starea lor economica, asisderea. Cu alte cuvinte, statul nu mai are in mod necesar obligatia politica si etica de a avea grija de acesti “napastuiti ai sortii”, indemnati odinioara la revolta de versurile “Internationalei”.
Familia politica a popularilor europeni, care domina spatiul european, are conceptii mult mai nuantate in acesta privinta si afirma tot mai raspicat faptul ca nu este dispusa sa plinga pe umarul tuturor celor aflati in nevoie.
Dupa un ciclu in timp, ideile vehiculate in timpul reformelor de tip Thatcher sau Reagan au revenit in forta. Din acest unghi, vremurile se anunta grele pe termen mediu si lung si nu exista motive rezonabile sa presupunem ca acest model care se implemeteaza acum va fi schimbat prea curind.
Ajustarea deficitelor – mai ales in zona euro, unde pirghia monetara a fost, practic, dezactivata – este un proces indelungat, dificil si, de ce nu, dureros pentru segmente importante ale societatii.
Daca studiem istoria ultimelor trei-patru secole, vedem ca mereu prosperitatea unui “centru” (in sens politic, nu neaparat geografic) s-a bazat pe un transfer de resurse de undeva, din alt spatiu.
Mecanismele europene au presupus, pentru prima oara, o inversare de tip “Robin Hood” a acestei conceptii.
Mai precis, bogatii se obligau sa-i finanteze mai consistent pe cei saraci, pe baza principiilor asimetriei si solidaritatii, principii menite sa diminueze diferentele in timp.
Aceste mecanisme au parut functionale atita vreme cit bogatii nu s-au confruntat cu o criza de proportiile celei din 2008 si cit proaspetii veniti nu au avut decalaje atit de importante si nu au fost in numar atit de mare.
Vestul a avut un deficit important de forta de munca, iar emigrantii erau bine-veniti pe aceste piete. Deficite in anumite domenii exista si astazi, dar nervozitatea sociala a crescut de vreme ce rata interna a sonajului in unele state a depasit cel mai inalt nivel inregistrat de la Marea Criza din 1929-1933.
Oportunitatile de afaceri din state foste comuniste de tipul Romaniei, Bulgariei, Ungariei, Cehiei sau Poloniei s-au cam epuizat si ele. Nu stim daca impunerea unor cure de slabire se va vadi suficienta. Probabil ca nu, daca o crestere economica robusta si pe termen mediu nu va fi reluata.
Este greu de spus la aceasta ora daca proiectul european, in sine, nu va fi definitiv afectat de ceea ce se intimpla acum iar apetitul pro-european macar prezumat astazi nu se va reduce in anii care vin pina la punctul in care insasi esenta lui va fi pusa in pericol.
Insa un lucru este clar: pentru istoricii viitorului, cel de-al doilea deceniu al secolului al XXl-lea va fi unul dramatic diferit de precedentul/precedentele. Va fi cel al sfirsitului multor iluzii, unele dintrele ele pentru totdeauna.
Din nou, dupa un secol si jumatate, Oliver Twist va avea parte tot mai putin de compasiunea celor din jurul sau.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro