Astăzi ar urma să se prelungească oficial, probabil cu încă 30 de zile, starea de alertă. În combinație cu faimoasa lege a pandemiei, dacă aceasta va fi votată în Senat. Așa cum a fost redactată de Guvern, starea de alertă este mai degrabă o stare de urgență mascată. Sau și mai grav, o combinație dintre starea de urgență și starea de asediu. Atât de puternice devin prerogativele unora dintre autorități în a suprima și nu numai a restricționa sau suspenda drepturi și libertăți fundamentale. Ce consecințe sunt în plan politic?
Înainte de a răspunde la întrebarea de mai sus, îmi permit să fac o remarcă. Și anume că, în opinia mea cel puțin, steaua lui Read Arafat a apus. Faimosul specialist în situații de urgență, transformat în statuie, inclusiv prin contribuția mea, se prăbușește de pe soclu. Sub ochii noștri. Mărginit în propriile rigori, rigori tipice pentru un responsabil al situațiilor de urgență, Raed Arafat nu avea cum să dobândească abilitățile necesare unui legiuitor. El nu este specialist în științe juridice. Practic, nu are nicio experiență în acest domeniu.
Dobândind o autoritate uriașă în condițiile pandemiei, oameni politici iresponsabili aflați la butoanele puterii i-au încredințat lui Arafat competențe cărora acesta nu are cum să le facă față. E ca și când iei un bun pilot de curse auto și-l pui să conducă un avion supersonic. Inevitabil, va da cu aparatul de pământ. Arafat e vinovat pentru că a acceptat să intre, depășindu-și limitele competențelor, în acest joc. Dar cei mai vinovați sunt oamenii politici, care, dorind să-și facă de cap, au exagerat până la exacerbare rolul specialistului în sănătate publică, încercând să se spele pe mâini de răspunderea grea a unor legi speciale, care creează osatura unei dictaturi, pasând acest cartof fierbinte, de fapt o adevărată bombă cu ceas, în mâna lui Raed Arafat. Acesta se transformă sub ochii noștri într-un țap ispășitor. În cel mai important paratrăsnet al nemulțuirii publice.
Dar politica își urmează cursul ei. Un curs uneori extrem de greșit. Inițiat prin mijloace murdare. În mintea îngustă și în conștiința încărcată de intenții murdare a unor oameni politici, a încolțit ideea că statul român este mai ușor de condus prin mijloace dictatoriale decât în mod democratic. Iar pandemia a devenit un excelent pretext pentru a guverna cu mână forte, fără a mai permite dezbaterea, deliberarea, negocierea. Și astfel s-a născut în România regimul Klaus Iohannis. Nu avem de-a face cu o administrație prezidențială, ci cu un regim, pentru că acesta, susținut de servicile secrete, dar și de cea mai mare parte a statului subteran, a dobândit treptat pute extraconstituționale, care elimină de la masa de joc celelalte puteri și instituții fundamentale ale statului.
În definitiv, ce trebuia să gestioneze regimul Klaus Iohannis? Ce trebuia să facă președintele, manevrând celelalte puteri în stat? Dacă ar fi fost interesat cu adevărat de starea națiunii române, Iohannis ar fi avut în vedere ca președinte ultra-jucător trei obiective. 1). Protejarea sănătății populației. 2). Salvarea economiei din criză. 3). Protejarea suveranității României, fiind cea mai importantă obligație constituțională pe care o are și servirea interesului național în raport cu Uniunea Europeană și cu alte organisme.
Primul obiectiv a fost ratat. Oricât s-au bătut oficialii de la București cu cărămida în piept, realitatea este că România nu a înregistrat niciun succes în prima fază a pandemiei în raport cu statele din Europa centrală și de est. Dimpotrivă. Am avut cei mai mulți îmbolnăviți și cele mai multe victime la suta de mii de locuitori. Numai fraierii s-au lăsat amăgiți de comparațiile pe care guvernanții le făceau cu state precum Italia, Spania sau Franța. Iar acum, în cea de-a doua fază a pandemiei, ne aflăm în cea mai rea poziție din Europa. Despre ce protecție a sănătății publice se mai poate vorbi în aceste condiții?
Și cel de-al doilea obicetiv a fost ratat. La fel cum „România educată”, cel mai important obiectiv anunțat de președintele Kaus Iohannis încă de la începutul primului său mandat s-a dovedit a fi un proiect total ratat, care nu a prins contur nici măcar pe hârtie, și programul de dezvoltare a economiei naționale se dovedește a fi o caricatură a unor intenții și ele confuze, astfel încât, nu conform opiniei mele personale, ci conform Băncii Naționale a României, economia intră într-un picaj mai periculos decât cel din 2009.
Cât privește cel de-al treilea obiectiv, despre ce suveranitate națională mai putem vorbi, în condițiile în care Guvernul României transpune fără să clipească în legislația internă indicațiile Organizației Mondiale a Sănătății, România devenind singura țară care procedează astfel? Ca să nu mai discutăm, tot la acest capitol, despre cel mai mare eșec al mandatelor prezidențiale, ratarea intrării României în spațiul Schengen. Am rămas singurul stat din Uniunea Europeană în această situație. În fine, negocierile pentru obținerea de fonduri necesare salvării economiei, desfășurate cu reprezentanții Uniunii Europene, au fost slabe, dovedindu-se și ele în cele din urmă un eșec. Până la urmă este tot o chestiune de suveranitate, mai exact de abandon al suveranității, modul în care a fost soluționată la Uniunea Europeană chestiunea transportatorilor. Numai la acest capitol, al transportului de mărfuri, nucleul dur UE și-a impus într-o asemenea măsură propriile interese, încât din calculele rezonabile reiese că România urmează să piardă cinci-șase miliarde de euro anual. Și asta în condițiile în care Klaus Iohannis lucrează în parteneriat cu Angela Merkel, iar Adina Vălean face pate din Guvernul UE, deținând chiar portofoliul Transporturilor.
Acesta este situația, iar Klaus Iohannis nu se poate sustrage, oricât de mult ar încerca, realității descrise mai sus. Și responsabilității pe care o are. Ajungând în ultimul hal în materie de pandemie, în cea mai rea poziție din Uniunea Europeană, măcar acum, în ceasul al 12-lea, dacă și-ar iubi cât de cât concetățenii, Klaus Iohannis ar trebui să înțeleagă că acest Guvern Orban doi și jumătate nu poate să meargă mai departe. Pentru că nu se mai bucură de niciun fel de încredere a cetățenilor. Și, în consecință, nu mai poate impune măsuri de protecție a acestora nici măcar cu forța. România trebuie să aibă de urgență un nou Guvern, care să încerce să recâștige cumva încrederea cetățenilor.
Și în schimb ce primim? O nouă stare de alertă, care în realitate, prin conținutul legislației propuse, este mult mai mult decât atât. Este o stare de urgență sau poate chiar o stare de asediu. Nu știu ce va face în aceste condiții opoziția. Care opoziție? Opoziția care la televizor zice nu și în Parament zice da? Pentru că, atenție, încă un ciclu fie el și fals al stării de alertă presupune un aviz din partea majorității parlamentare. Ce va face PSD? Îi va oferi fără rezerve dictatura lui Klaus Iohannis?
Autor: Sorin Roșca Stănescu
Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog