Oare economiștii chiar știu despre ce vorbesc? Ruptura dintre teoria economică și realitate pare rău prevestitoare.
Ideile economiștilor și ale filozofilor politici, atât cele bune, cât și cele proaste, sunt mai puternice decât s‑ar putea crede… Oamenii practici, care se cred întru totul liberi de orice influențe intelectuale, sunt de obicei sclavii vreunui economist defunct. (Economistul englez John Maynard Keynes, 1883–1946)
Aproape toată lumea vrea ca guvernele lumii să facă mai mult pentru a reînsufleți economiile suferinde. Nimeni nu dorește o „porție dublă“ de recesiune. Summitul G20 din Toronto era decis să evite așa ceva. În țări avansate importante – precum cele 31 de membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – șomajul a atins 46,5 milioane de oameni, cu 50% mai mult decât în 2007. Asta înseamnă mai mult decât că oamenii au rămas fără slujbă. Șomajul îndelungat le‑ar putea eroda abilitățile, având drept consecință fie regres profesional, fie șomaj permanent. Dar ce pot face guvernele în plus? Nu e clar.
S‑ar putea să fi atins limitele științelor economice. După cum observa Keynes, liderii politici sunt ostaticii ideilor economiștilor – fie ei morți sau în viață –, iar economiștii se contrazic tot mai intens. Fără îndoială, răspunsul inițial la criză (reduceri semnificative ale ratei dobânzilor, salvarea băncilor, încurajarea consumului) a îndepărtat probabil pericolul unei depresiuni. Dar pe de altă parte, criza a infirmat logica tuturor teoriilor importante: keynesianism, monetarism și „așteptări raționale“.
Științele economice au început să se clatine; haosul lor intelectual asigură cadrul pentru disputele din SUA sau alte țări.
Să luăm de pildă chestiunea bugetelor. Ar putea deficitele mai mari să stimuleze economia și să creeze joburi, așa cum sugerează keynesianismul? Sau mai degrabă imensele datorii ale guvernelor amenință cu o altă criză financiară?
Logica lui Keynes pare imbatabilă. Dacă consumul individual și al companiilor este slab, guvernul crește cererea prin reduceri de taxe și creșterea cheltuielilor. Dar în realitate, marile deficite impun limite financiare și psihologice. Raportul deficit‑PIB este de 92% în Franța, 82% în Germania și 83% în Marea Britanie.
Asta înseamnă că beneficiile marilor deficite pot fi risipite în multe feluri: prin dobânzi mai mari, dacă dimensiunea datoriei îi înfricoșează pe investitori; prin declinul cheltuielilor private, dacă consumatorii și companiile își pierd încrederea în capacitatea guvernelor de a controla bugetul; printr‑o criză bancară, dacă capitalul bancar – constituit în mare parte din titluri de stat – își reduce valoarea. Este un joc permanent între stimulentele și temerile provocate de deficitele mari.
Pe baza unor presupuneri favorabile, administrația Obama afirmă că programul său „stimulus“ de 787 mld. $ a creat sau salvat 2,8 mil. slujbe. Poate. Creditorii nu și‑au pierdut încrederea în titlurile Trezoreriei SUA. Dobânzile la titlurile pe 10 ani sunt puțin peste 3%. Dar în Europa, limitele financiare se văd. Uriașul deficit al Greciei (123% din PIB) a dus la creșterea abruptă a dobânzilor. Germania și Marea Britanie pregătesc planuri de reducere a propriilor deficite pentru a evita soarta Greciei.
Asta e o nebunie, scrie Martin Wolf, principalul comentator economic din „Financial Times“. Austeritatea poate distruge redresarea. Exact, îl susține câștigătorul premiului Nobel Paul Krugman în „New York Times“, care afirmă că economia SUA are nevoie de noi stimulente și deficite mai mari. „Să te zgârcești într‑un moment ca ăsta… pui în pericol viitorul națiunii“, scrie el.
Nu‑i așa, replică economistul Ken Rogoff de la Harvard. Poate că pachetul de stimuli al președintelui Obama a „ajutat la calmarea panicii“ în 2009, dar creșterea cheltuielilor acum – când deficitele federale depășesc 1.000 mld. $ – crește „riscul provocării unei crize a datoriilor“. Deficitele trebuie reduse treptat.
Într‑adevăr, unii economiști cred că reducerile bugetare pot stimula creșterea economică în anumite circumstanțe. Un studiu al lui Alberto Alesina și Silvia Ardagna arată că, în țările avansate, reducerile bugetare duc deseori la expansiune economică, atunci când s‑a pus accentul pe reducerea cheltuielilor, nu pe creșterea taxelor. Se poate presupune că e vorba de influența favorabilă a dobânzilor și a încrederii, fără slăbirea stimulentelor pentru muncă și investiții.
Și explicațiile „monetarismului“ suferă. Această teorie susține că injectarea unor sume mari de bani în sistemul bancar de către Rezerva Federală ar duce la înmulțirea creditelor, creșterea cheltuielilor și – dacă e destul de mare – la inflație. Ei bine, din vara lui 2008, Fed a trimis în bănci cam 1.000 mld. $ din rezervele sale și nici unul din aceste lucruri nu s‑a întâmplat. Inflația rămâne aceeași, iar creditele băncilor au scăzut în ultimul an cu încă 200 mld. $.
Sunt foarte multe lucruri pe care economiștii nu le înțeleg. Deloc surprinzător, aderenții „așteptărilor raționale“ – o teorie care susține că oamenii găsesc în general cum să răspundă cel mai bine la evenimentele economice – nu au anticipat panica financiară și colapsul economic. Decuplarea dintre teorie și realitate pare de rău augur. Răspunsul la criza inițială a fost să se arunce cu bani – pentru a coborî rata dobânzilor și a crește deficitele bugetare. Dar dacă acum dobânzile sunt joase și deficitele mari, ce se întâmplă dacă apare o nouă criză?
Robert J. Samuelson este comentator al „Newsweek“ și al „Washington Post“, unde scrie pe subiecte economice și de business din 1977
sursa: moneyexpress.money.ro