Știu, n-o să vă placă să citiți că acceptăm de bunăvoie să fim sclavii unui sistem corupt cu acte în regulă. Istoria relatează că, la început, sclavii erau ținuți cu forța, pentru a fi puși sub dominația biciului. Acum, mai nou, sunt mulți cei care aleg să muncească zilnic și 12 ore în multinaționale sau în alte companii, crezând că sunt totuși liberi.
În timp ce ei văd o libertate care nu există decât dincolo de cutiile din sticlă și oțel în care-și desfășoară activitatea, șefii marilor corporații sunt adevărații beneficiari. Care, cot la cot cu politicienii, și-au creat sisteme de apărare prin polițiști, jandarmi, armată, care nu se vor sfii să tragă în populație, dacă asta li se ordonă.
Nu știu dacă ”stricarea” noastră a început de la păcatul adamic sau dacă, pur și simplu, avem adânc imprimată sclavia în codul genetic. Dacă înainte oamenii erau duși cu arcanul la război sau pentru a lucra pentru un anumit sistem, acum noi suntem cei care fugim către alte state care s-au dezvoltat mai repede ca noi, chiar dacă aceeași istorie arată că totul s-a întâmplat prin subjugarea altor națiuni.
Ne temem să ne muncim propriul pământ, credem că vom muri de foame dacă facem asta. Ne e teamă că, dacă nu facem parte din sistem, ne vom îmbolnăvi și vom muri fără ca nimeni să încerce să ne întindă o mână de ajutor. Ne e teamă că, dacă îmbătrânim, vom deveni incapabili și vom fi la mila statului sau că, dacă nu suntem afiliați politic la un sistem internațional – puternic din punct de vedere economic – s-ar putea să fim cotropiți.
Într-un final, dacă nu ne temem de bici, ne e frică pentru ziua de mâine, uitând că ziua de mâine nu e a noastră.
Cu cât se mai înființează o instituție statală, cu atât se măresc impozitele, taxele, totul ducând la un control excesiv.
Puterea mea de înțelegere depășește mândria asta de a lucra la stat sau într-o companie zeci de ore pe săptămână, anulându-ți astfel viața personală, de familie sau spirituale. Nu înțeleg mecanismul din spatele ușilor închise, care lucrează intens pentru a ne transforma în sclavi.
În Valea Jiului sistemul e altul: investitorii sunt alungați de ei, cei care au destinele voastre în mâini. Vă preferă proști, limitați la ajutoarele pe care vi le aruncă din când în când, cu scopul de a le pune voturile voastre pe tavă. Vă manipulează cum vor și chiar le iese. Asta se vede de peste 25 de ani și, oricât ați vota voi, vor ieși tot cine vor ei. Important e cine numără, nu cine votează.
O familie cu doi, trei copii poate trăi într-o căsuță modestă dintr-un hectar de pământ, pe care nu-l muncești 12-14 ore pe zi vreme de un an întreg. Este un mod de viață sănătos, îi implică și pe ceilalți membri ai familiei, întărește relațiile dintre oameni, îți poți permite chiar o mică vacanță, se dezvoltă abilitățile practice ale copiilor, le crește capacitatea de a se descurca singuri, cunoști libertatea de a face ce vrei, când vrei, cum vrei.
Suntem dependenți de sistem de când ne naștem, din cauza părinților noștri, educației din societate și școlii care te învață să accepți orice muncă, prin orice mijloace, inoculându-ți teama. Teama că ce? Că ești controlat și apreciat în funcție de realizările pe care ți le cer sistemul și societatea.
Știu că mulți or să spună că, dacă nu ești din sistem, nu poți trăi. Dar care este prețul? Ca variantă, am putea să începem să gândim singuri, să vedem realitatea așa cum este, nu cum ne-o prezintă alții.
Folosiți-vă imaginația, munciți pentru visurile voastre, indiferent ce spun alții. Citiți mult, gândiți, faceți scenarii, pentru a vedea că la capătul realității toxice stabilite de sistem vă așteaptă viața.
Viața, ca pe orice alt locuitor al acestei planete, este la îndemâna voastră. Spuneți ”NU” pupincurismului, sclaviei de orice natură, compromisurilor, nu vă vindeți sufletul, nu vă fie teamă de un alt om, muritor ca și voi, indiferent de funcțiile și averea pe care le posedă.
Nu executați ordine care în mintea voastră nu au la bază logica și care nu se bazează pe corectitudine si demnitate. Cea mai scumpă resursă a noastră, pe care avem și prostul obicei să o lăsăm să ne scape printre degete, este timpul. Timpul! Cel mai scump vector al vieții noastre, căruia nu-i dăm importanță decât atunci când ne amenință sfârșitul, care nu iartă pe nimeni.
Autor: Sorin Sanda
Sursa: Vocea Strazii