O știre bombă a trecut aproape neobservată în aceste zile, în care atenția generală este monopolizată de uriașul scandal legat de începerea anului școlar. Iar știrea bombă la care mă refer vizeză programul de înarmare al Armatei Române. Armata Română renunță, cel puțin aparent, la un contract deosebit de avantajos cu un producător european în beneficiul statului american, împreună cu care intenționează să încheie un contract mai puțin avantajos. Nu este deloc exclus ca această operațiune să se transforme într-un scandal uriaș. Chiar dacă, pentru moment, știrea a trecut aproape neobservată.
Pentru mulți a fost probabil o surpriză ultima ieșie la rampă a Excelenței sale Adrian Zuckerman, ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Statelor Unite în România. Acesta a lăudat din nou la superlativ virtuțile Guvernului Orban și a atacat în termeni lipsiți de echivoc Partidul Social Democrat. Oare de ce a procedat astfel? Una din explicații, pe lângă decizia controversată a autorităților de la București de a sista colaborarea cu China pentru introducerea tehnologiei 5G, poate fi acest contract al rachetelor anti-navă, pe care urmează să le achiziționeze Armata Română.
Să o luăm pe rând. În 2018, a fost promovată o Hotărâre de Guvern care stabilea cadrul legal pentru o procedură competitivă, adoptată în urma unei dezbateri publice, care a avut loc, vizând achiziționarea unor rachete de coastă anti-navă în valoare de 137 de milioane de euro. Este în afara oricărei discuții că Armata Română are nevoie de acest sistem de apărare. Suma alocată este prevăzută în Hotărârea de Guvern din 2018. La această formulă de licitație s-au prezentat mai multe companii, calificându-se în final o companie europeană, MBDA. Aceasta s-a încadrat în costurile prevăzute în Hotărârea de Guvern, a oferit unul dintre modelele cele mai performante de rachetă anti-navă utilizate de mai multe state europene, a asigurat partea română că va transporta pe cheltuială proprie toate componentele, va asigura mentenanța și se va încadra într-o procedură offset pentru 80% din suma totală. Ceea ce, pe scurt, înseamnă că o sumă echivalentă cu 80% din 137 de milioane de euro urma să se întoarcă în România sub forma unei uriașe investiții în industria noastră de apărare. Rachetele respective, din punct de vedere tehnic, fără a intra în alte detalii, se încadrau standardelor NATO, întrucât ele sunt utilizate de cele mai performante state NATO din Uniunea Europeană. Și, deodată, această înțelegere cu partenerul european a fost dată peste cap.
Și iată că acum Guvernul României abrogă HG din 2018 și promovează o nouă Hotărâre de Guvern, prin care se angajează la un contract având același scop al apărării de coastă cu sisteme de rachete anti-navă, de data asta însă direct cu Guvernul Statelor Unite. Suma care urmează să fie cheltuită de Armata Română crește considerabil. De la 137 de milioane de euro, la 200 de milioane de euro. Nu mai este garantat, pe cheltuiala statului american, transportul componentelor în România. Și nici asistența tehnică, care ar fi trebuit să fie asigurată de noul partener, producătorul american. Cel mai grav este că, în conformitate cu legislația internațională, fiind un contract între două state și nu un contract cu o companie, nu mai există procedura offset. Prin urmare, în România nu se întoarce nici un ban sub forma investițiilor în industria militară. Care să fie explicația acestei schimbări de paradigmă?
Aparent, ce puțin, nu există decât o singură explicație. Autoritățile de la București preferă să încheie un contract cu partenerul strategic din Statele Unite în detrimentul aliaților din Uniunea Europeană, chiar dacă, cel puțin sub aspectul datelor comerciale, acest contract ne dezavantajează. Este deci o decizie politică, și în niciun caz o decizie de ordin tehnic. O decizie în urma căreia Guvernul Orban își asumă pierderea unei sume considerabile de bani din avuția națională și chiar tensionarea relațiilor cu partenerii europeni, cu unicul scop de a mulțumi Washingtonul. Întrucât, prin lege, și cea de-a doua Hotărâre de Guvern este supusă dezbaterii publice, ne conformăm și deschidem prin prezenta analiză această dezbatere. Decizia fiind politică, lăsăm chestiunile tehnice la mâna experților, deși aceștia s-au pronunțat categoric în favoarea sistemului european de rachete, pe considerentul că acesta este mai performant. Decizia politică însă merită analizată. Fie și în mod succint. Ea trebuie pusă la pachet cu alte decizii de acest fel, cea mai importantă fiind poziționarea României în controversata dispută privind adoptarea sistemului 5G. Sub presiunea Statelor Unite, noi am sistat practic ca politică guvernamentală acordurile cu partea chineză. Spre deosebire de alte state europene, care nu sunt atât de ferme în a se ralia poziției Statelor Unite. Motivele acestei schimbări, veți vedea, dramatice de macaz, sunt de natură financiară și de natură politică. Dacă nu vom prelua sistemul livrat de chinezi, care este mai ieftin, sub motiv că acest sistem permite penetrarea de către Beijing a informațiilor vizând siguranța națională a unui stat membru NATO cum este statul român și dacă optăm pentru o cooperare cu partea americană, la costuri mult mai mari, optăm în același timp ca sistemele de securitate naționale ale României să poată fi penetrate și supravegheate de partenerul stategic. În esență, aceasta este alternativa. Alta nu există. Numai că patru mari companii de telefonie mobilă, care-și desfășoară activitatea în România, în virtutea acordurilor existente până în prezent cu Huawei, acorduri care urmează să fie sistate, reclamă că vor avea pierderi uriașe în valoare de miliarde de euro. Toate aceste pierderi urmează să fie recuperate de la statul român în urma unor procese. În esență, ne asumăm costuri mai mari, de miliarde de euro, plus pierderi în urma unor procese, care înseamnă alte miliarde de euro. În schimb, ne dovedim din nou loiali față de Washington, renunțând, la cererea expresă a lui Donald Trump, la cooperarea cu partenerul chinez.
Ce primim în schimbul celor două decizii politice și a costurilor financiare suplimentare din partea partenerului nostru strategic? Ce primim altceva decât o bătaie suplimentară pe umărul lui Klaus Iohannis și felicitări oficiale adresate lui Ludovic Orban de către ambasadorul american la București? La prima vedere, nu primim nimic la schimb. În realitate, nu este deloc exclus ca partea americană să ne asigure într-o perioadă extrem de tulbure în viața internațională un plus de securitate națională. Ceea ce nu ar însemna puțin lucru. Numai că fie domnul Zuckerman, fie domnul Ludovic Orban, fie președintele României, care conduce CSAT, ar trebui să nu mai rămână mult timp datori cu o explicație. Să ne explice cât câștigăm și în ce fel în planul securității statului român. Căci mai puțin ne interesează cât anume câștigă în plan personal câteva persoalități politice de la București, care, după cum se vede, sunt susținute activ de administrația Donald Trump.
O știre bombă a trecut aproape neobservată în aceste zile, în care atenția generală este monopolizată de uriașul scandal legat de începerea anului școlar. Iar știrea bombă la care mă refer vizeză programul de înarmare al Armatei Române. Armata Română renunță, cel puțin aparent, la un contract deosebit de avantajos cu un producător european în beneficiul statului american, împreună cu care intenționează să încheie un contract mai puțin avantajos. Nu este deloc exclus ca această operațiune să se transforme într-un scandal uriaș. Chiar dacă, pentru moment, știrea a trecut aproape neobservată.
Pentru mulți a fost probabil o surpriză ultima ieșie la rampă a Excelenței sale Adrian Zuckerman, ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Statelor Unite în România. Acesta a lăudat din nou la superlativ virtuțile Guvernului Orban și a atacat în termeni lipsiți de echivoc Partidul Social Democrat. Oare de ce a procedat astfel? Una din explicații, pe lângă decizia controversată a autorităților de la București de a sista colaborarea cu China pentru introducerea tehnologiei 5G, poate fi acest contract al rachetelor anti-navă, pe care urmează să le achiziționeze Armata Română.
Să o luăm pe rând. În 2018, a fost promovată o Hotărâre de Guvern care stabilea cadrul legal pentru o procedură competitivă, adoptată în urma unei dezbateri publice, care a avut loc, vizând achiziționarea unor rachete de coastă anti-navă în valoare de 137 de milioane de euro. Este în afara oricărei discuții că Armata Română are nevoie de acest sistem de apărare. Suma alocată este prevăzută în Hotărârea de Guvern din 2018. La această formulă de licitație s-au prezentat mai multe companii, calificându-se în final o companie europeană, MBDA. Aceasta s-a încadrat în costurile prevăzute în Hotărârea de Guvern, a oferit unul dintre modelele cele mai performante de rachetă anti-navă utilizate de mai multe state europene, a asigurat partea română că va transporta pe cheltuială proprie toate componentele, va asigura mentenanța și se va încadra într-o procedură offset pentru 80% din suma totală. Ceea ce, pe scurt, înseamnă că o sumă echivalentă cu 80% din 137 de milioane de euro urma să se întoarcă în România sub forma unei uriașe investiții în industria noastră de apărare. Rachetele respective, din punct de vedere tehnic, fără a intra în alte detalii, se încadrau standardelor NATO, întrucât ele sunt utilizate de cele mai performante state NATO din Uniunea Europeană. Și, deodată, această înțelegere cu partenerul european a fost dată peste cap.
Și iată că acum Guvernul României abrogă HG din 2018 și promovează o nouă Hotărâre de Guvern, prin care se angajează la un contract având același scop al apărării de coastă cu sisteme de rachete anti-navă, de data asta însă direct cu Guvernul Statelor Unite. Suma care urmează să fie cheltuită de Armata Română crește considerabil. De la 137 de milioane de euro, la 200 de milioane de euro. Nu mai este garantat, pe cheltuiala statului american, transportul componentelor în România. Și nici asistența tehnică, care ar fi trebuit să fie asigurată de noul partener, producătorul american. Cel mai grav este că, în conformitate cu legislația internațională, fiind un contract între două state și nu un contract cu o companie, nu mai există procedura offset. Prin urmare, în România nu se întoarce nici un ban sub forma investițiilor în industria militară. Care să fie explicația acestei schimbări de paradigmă?
Aparent, ce puțin, nu există decât o singură explicație. Autoritățile de la București preferă să încheie un contract cu partenerul strategic din Statele Unite în detrimentul aliaților din Uniunea Europeană, chiar dacă, cel puțin sub aspectul datelor comerciale, acest contract ne dezavantajează. Este deci o decizie politică, și în niciun caz o decizie de ordin tehnic. O decizie în urma căreia Guvernul Orban își asumă pierderea unei sume considerabile de bani din avuția națională și chiar tensionarea relațiilor cu partenerii europeni, cu unicul scop de a mulțumi Washingtonul. Întrucât, prin lege, și cea de-a doua Hotărâre de Guvern este supusă dezbaterii publice, ne conformăm și deschidem prin prezenta analiză această dezbatere. Decizia fiind politică, lăsăm chestiunile tehnice la mâna experților, deși aceștia s-au pronunțat categoric în favoarea sistemului european de rachete, pe considerentul că acesta este mai performant. Decizia politică însă merită analizată. Fie și în mod succint. Ea trebuie pusă la pachet cu alte decizii de acest fel, cea mai importantă fiind poziționarea României în controversata dispută privind adoptarea sistemului 5G. Sub presiunea Statelor Unite, noi am sistat practic ca politică guvernamentală acordurile cu partea chineză. Spre deosebire de alte state europene, care nu sunt atât de ferme în a se ralia poziției Statelor Unite. Motivele acestei schimbări, veți vedea, dramatice de macaz, sunt de natură financiară și de natură politică. Dacă nu vom prelua sistemul livrat de chinezi, care este mai ieftin, sub motiv că acest sistem permite penetrarea de către Beijing a informațiilor vizând siguranța națională a unui stat membru NATO cum este statul român și dacă optăm pentru o cooperare cu partea americană, la costuri mult mai mari, optăm în același timp ca sistemele de securitate naționale ale României să poată fi penetrate și supravegheate de partenerul stategic. În esență, aceasta este alternativa. Alta nu există. Numai că patru mari companii de telefonie mobilă, care-și desfășoară activitatea în România, în virtutea acordurilor existente până în prezent cu Huawei, acorduri care urmează să fie sistate, reclamă că vor avea pierderi uriașe în valoare de miliarde de euro. Toate aceste pierderi urmează să fie recuperate de la statul român în urma unor procese. În esență, ne asumăm costuri mai mari, de miliarde de euro, plus pierderi în urma unor procese, care înseamnă alte miliarde de euro. În schimb, ne dovedim din nou loiali față de Washington, renunțând, la cererea expresă a lui Donald Trump, la cooperarea cu partenerul chinez.
Ce primim în schimbul celor două decizii politice și a costurilor financiare suplimentare din partea partenerului nostru strategic? Ce primim altceva decât o bătaie suplimentară pe umărul lui Klaus Iohannis și felicitări oficiale adresate lui Ludovic Orban de către ambasadorul american la București? La prima vedere, nu primim nimic la schimb. În realitate, nu este deloc exclus ca partea americană să ne asigure într-o perioadă extrem de tulbure în viața internațională un plus de securitate națională. Ceea ce nu ar însemna puțin lucru. Numai că fie domnul Zuckerman, fie domnul Ludovic Orban, fie președintele României, care conduce CSAT, ar trebui să nu mai rămână mult timp datori cu o explicație. Să ne explice cât câștigăm și în ce fel în planul securității statului român. Căci mai puțin ne interesează cât anume câștigă în plan personal câteva persoalități politice de la București, care, după cum se vede, sunt susținute activ de administrația Donald Trump.
Autor: Sorin Roșca Stănescu
Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog