Puseuri confesive, inflamate, pline de malițiozitate biciuitoare, întâlnim în volumul Triaj prin sânge și valuri[1], semnat de Alexandru Petria, poet clujean, lider de opinie, neiertător cu mersul tot mai șchiopătând al vremurilor. Este, într-adevăr, vorba despre o poezie alertă și în alertă, inegală pe alocuri, bombastică în anumite exprimări sau asocieri ideatice, lingvistice. Cu toate acestea, poetul ia în răspăr contexte actuale și metehne permanente. Degradarea vieții din jur îi reaprinde spiritul pamfletar, îi desenează rictusul revoltei continue. Îl pune în gardă și de gardă la poarta spitalului de alienare societală. Pare că poetul a ieșit din mantaua fantasmelor, a onirismului crepuscular și a cruzimii coșmarești din poezia Contelui de Lautréamont. Iar, un vers dintr-un poem aparținând Cânturilor lui Maldoror, care spune așa: Tu știi să unești înflăcărarea cu lăuntrica răceală, parcă reflectă întocmai relieful tematic și vizionar al poemelor lui Petria.
Pe alocuri, anticalofil, poetul pare marcat de revolta mascată într-un sarcasm virulent și electrocutant. De asemenea, îi șade bine în culisele lehamitei și ale disperării, de acolo de unde cotidianul se vede cel mai bine dinspre părțile lui umbrite, cu un pronunțat iz de ruine morale. Abil în a jongla cu felurite tipuri de limbaj, de la cel expresiv sau tranzitiv până la cel suprarealist-fantasmatic, reușește să redea un tablou al lumii ca bâlci. Astfel că, această poezie urgentează un triaj al necesităților de prim-ajutor existențial. Se impune, cât mai grabnic, delimitarea dintre valoare și nonvaloare, dintre un comportament sau altul, dintre o viziune de viață sau alta. Care ar fi criteriul principal al acestor delimitări? Am putea foarte bine afirma că este imaginația febrilă, dătătoare de extaze imagistice, dintre cele mai colorate și, uneori, mai șocante.
Mizând, încă de la început, pe o retorică parabolică, pe multe jocuri de cuvinte, expresii inteligente, spontane, care trădează o predilecție ludică, parodică și o predispoziție a personificării obiectelor și spațiilor, într-o notă/tentă joculară și expresionistă, poetul își dovedește, astfel, capacitatea de a tura la maximum fantezia, după cum vom vedea în majoritatea textelor acestui volum: aerul are un deficit de fier și este anemic,/ inima îi bate/ când își amintește să bată,/ mai cu resemnare, mai din conformism,/ e de făcut nuștiuce,/ becurile din felinare/ se sting de tristețe,/ păsările și avioanele își economisesc zborurile/ să nu tulbure aerul,/ cauza bolii rămâne neclară pentru specialiști/și-i un subiect de rugăciuni”.
În următorul text, în imagini surprinzătoare prin textura lor paradoxală datorită asocierii de idei sau expresii stranii, avem de-a face cu un decor al revoltei încă mocnite: ,,apa uscată nu-i iubită cât lăudată,/ teoretic apa uscată o să-i mulțumească pe toți,/ o să rezolve cariile, obezitatea, cancerul și topirea ghețarilor/ una după alta,/ încredere să fie în apa uscată,/ eu nu vreau să deranjez,/ busolele pot să se învârtă mult și bine sau când cerul se apleacă să ne/ grebleze,/ nu strică să vorbești aceeași limbă/ deși ai avut-o bifurcată ca/ șarpele,/ două limbi/ ascunse în una/ depinde a cui bunăvoință o căutai,/ măcar acum să fii întregit, cumva spălat,/ cu cât ne scufundăm înviem”. Un trezorier al decepțiilor tot mai repetate va deveni poetul în alte texte în care directețea, incisivitatea și nervul revoltat al confesiunii câștigă o și mai mare amploare. Deocamdată pare a fi vizată, tot la modul general, o realitate în care sentimentul de iluzie, de ratare, de lume răsturnată sunt cu atât mai apăsătoare cu cât par vascularizate de prea multă angoasă și neputință. Între eroism și disperare survine, la un moment dat, un interstițiu lucid care arată realitatea ca o anticameră a morții: ,,susții că poți decarta povestea/ care ne interesează/ până la capăt, / să-i tai unghiile,/ pilozitățile inghinale,/ excrescențele mincinoase,/ să-i arzi accesele/ de eroism și disperare./ dar cine cunoaște toată viața/ fără să își vorbească moartea?” sau ,,în casele noastre fumăm și ne dăm seama/ că visele o iau care încotro/ trase de perechile de ochi,/ fumăraia parcă le trimite/ pe după dealuri, nu mai știu unde departe,/ inconștiența are provizii pe ani”. Soluțiile neobișnuite, pline de un iz fantasmatic, nu întârzie să apară ca antidoturi la o eventuală criză existențială, de lungă durată: ,,dacă s-ar aprinde pielea ca o benzină solidă,/ am încălzi cu sufletele/ colțurile sforăitoare ale parcurilor?/ dacă/ cititul ar ține de pâine,/ brutarii s-ar subția în poezie?/ dacă ziua ar începe cu un somn,/ am lucra în vise?/ dacă albinele ar fi ca apa,/ am face pipi miere?/ mereu aici e departe, altundeva aici”. De altfel, o asemenea criză existențială, tot mai accelerată, generează gesturi limită, absurde și confuze. Cu toate acestea, în următoarele două texte, pare că poetul creează strategii imaginative, cu rol de camuflaj pentru situațiile triste și aberante, strategii care atenuează, prin puterea imaginației fulminante, fluxul dramatic al evenimentelor lipsite, momentan, de vreun orizont salvator: ,,ne scufundăm în felul nostru,/ care prin alcool și droguri,/ care prin femei-sugativă, doamne fier de călcat,/ ca și cum ai arunca piulițe/ în tocătorul de carne/ ca să-l oprești,/ e nevoie de spațiu să ne scufundăm/ și niciodată parcă nu ajunge/ să-l desparți cu brațele”.
O viziune funambulescă, plină de optimism și de șăgălnicie fantezistă, întâlnim în diferite poeme, în construcții ca acestea: ,,dacă femeile ar avea/ dintr-o dată o corolă de țâțe/ – și pe spate, și sub axile -/ cu ele rotite ca elicele unui elicopter/ s-ar ridica în aer să nu le vedem,/ pedeapsă că nu ne satură pe ce ne-a fost menit să punem mâna” sau ,,nu intra pe strada cu vântul zbârcit,/ stai pe cea cu școala, cu bordelul stors de emoții, cu bisericile,/ cu fabricile ca niște gravide de oțel,/ cu magazinele,/ bucură-te mereu să culegi flori albe și roșii,/ flori care-ți vor aduce te miri ce, nu rău,/ stai departe de strada cu vântul zbârcit”
La un moment dat, pare că și timpul a luat-o razna, o apucă în direcții incerte, care nu duc nicăieri sau, mai precis, conduc spre o înfundătură fără ieșire. Celălalt, tot mai confuz, călătorește printre ruinele zilelor, când alienarea își arată o față inocentă, iar resemnarea nu e altceva decât simbioza dintre liniște și crispare: ,,ai văzut la 7, când erai la prima cafea,/ cum cerul depresiv de ianuarie/ s-a peticit cu nuanțe de violet,/ înainte ca soarele să-l ardă -/ cămașă pe care s-a uitat fierul de călcat -/ și ai zis că viața e totuși frumoasă./ dar bolile tale merg înaintea ta,/ te smucesc după ele,/ nu se lasă./ inevitabil, și când te-ar tenta o șampanie/ ți se taie cheful./ păcat că răsăritul nu mestecă 24 de ore,/ bolile strigă după atenție”.
Directețea contondentă, mania persiflării și a bagatelizării devin gesturi recurente ale poeziei de față care ni se deschide ca o trusă de prim-ajutor existențial.
Autor: Savu Popa
(cronică apărută înrevista Timpul, nr 11/ 2024)
[1] Alexandru Petria, Triaj prin sânge și valuri, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2024.