SĂ NE GRĂBIM, SĂ NE GRĂBIM, CA SĂ NU RĂMÂNEM SINGURI!

Cuvintele parcă nu mai au greutatea de altădată. Cuvintele, ca şi oamenii, sunt din ce în ce mai mult tratate precum obiectele de unică folosinţă. „Oamenii se uită prea mult la televizor, unde imaginea, şi nu cuvântul, domină comunicarea”, va putea spune cineva. Este adevărat, dar nu e vorba numai de atât. În nici o societate tradiţională oamenii nu citeau, şi totuşi cuvintele aveau greutatea lor. Aveau o anumită adâncime, precum fântânile, din care românii, ca şi alte popoare, scoteau tot felul de înţelesuri şi se îmbogăţeau unii pe ceilalţi împărtăşindu-şi-le. Astăzi, cuvintele, săracele, sunt dezbrăcate de sensurile lor originare şi scoase „la produs” pe piaţa reclamei publicitare. Şi, ca să se vândă cât mai bine, li se fac tot felul de operaţii estetice, implanturi sau machiaje, sunt hipertrofiate şi sexualizate. Parcă scopul lor principal – ca şi al oamenilor către care sunt ţintite – nu ar fi altul decât să înlănţuiască, să se înlănţuie unele cu altele spre a dansa samba culturii globaliste pe ritmurile euforice ale extazului care celebrează deşănţat pe regina balului, marea desfrânată.

Aşadar, imaginea cuvintelor, formele lor exterioare sau funcţiile lor umorale sunt îngroşate – ambalajul, şi nu conţinutul lor. Acesta este, poate, unul dintre cele mai grave lucruri care se petrece astăzi cu omenirea. Căci destinul oamenilor îl urmăreşte îndeaproape pe cel al cuvintelor pe care le folosesc, al cuvintelor care le animă gândirea şi viaţa.

Dar şi în această harababură semiotică pe care a născut-o modernitatea fie prin televiziune, fie prin ideologia deconstructivistă, oamenii tot mai caută o gură de aer, un sens pentru a supravieţui. În acest punct ni se descoperă un alt mecanism fundamental al degradării umanităţii: actul ratat. Amăgiţi şi înşelaţi constant, oamenii aleg greşit, ratând tot mai des ţinta. Nici una dintre frumoasele, minunatele vocaţii de împlinire a omului nu este trecută cu vederea în războiul devierii atenţiei, alterării sensurilor şi al substituirii subiectelor năzuinţei cu diverse obiecte ale dorinţei. Oamenii caută dragostea, dar pentru că alta este „oferta”, se rezumă până la urmă doar la sex – un amestec de sentimente (zis curate) cu instincte egoiste, alintare, voluptate şi desfătare cu mai multă sau mai puţină depravare. Vor să fie milostivi, dar sunt reduşi mediatic la sentimente de toleranţă faţă de orice anomalie. Caută bucuria, dar ajung să se mulţumească cu distracţia insipidă. Şi tot aşa, aspirând după comuniunea cu celălalt, pierd complet sensul adevăratei comuniuni când îl reduc – am spune, în cel mai bun caz, astăzi – la gregaritatea anturajului. Cel mai bun caz, căci există şi socializarea pe Internet sau pseudo-socializarea condiţiei detelespectator: omul care, prin intermediul micului ecran, vizitează într-o zi sute sau mii de alţi oameni, poate şi din cealaltă parte a globului, pătrunde în intimitatea vieţii sau în spaţiul conjugal a zeci și zeci de persoane umane, fie că sunt sau nu actori – iar când se închide televizorul sau se deconectează de la Internet se trezește că e singur.

Singur cu sine însuşi

Singurătatea, din păcate, este astăzi o problemă mai mare pentru tinerii între 18 şi 34 de ani, constată cercetătorii, decât pentru adulţii de peste 55 de ani[1]. Acesta a ajuns unul din cei mai buni indicatori ai nefericirii omului modern, într-o lume care, într-o măsură tot mai mare, neglijează sau substituie adevărata comuniune cu tot felul de surogate propuse de industria de divertisment şi consum.

Zgomotul civilizaţiei în care trăim nu este doar produsul inevitabil al tehnologiilor comunicaţionale – radio, televizor, telefon, calculator şi Internet – sau al unei lumi prea zgomotoase, ci este şi analgezicul cel mai folosit de oameni pentru a nu mai simţi durerea de a rămâne singuri. Nu este vorba de lipsa mijloacelor de comunicare şi nici de singurătatea fizică, mai ales în aglomeraţia marilor oraşe. Singurătatea de care se teme omul astăzi este aceea de a rămâne singur cu sine însuşi. E frica de a constata haosul din lăuntrul său, de a descoperi, dincolo de reverii, un gol imens, un hău a cărui adâncime nu poate fi măsurată decât cu cuvinte precum nelinişte, disperare, groază. Da, singurătatea omului modern este mai similară cu senzaţia morţii decât în oricare altă epocă din istoria umanităţii. Sentimentul copleşitor al nimicului, care parcă s-ar hrăni, ar devora fiinţa omului, este foarte tulburător. Dar pentru aceasta s-au inventat alcoolul şi drogul, televiziunea şi Internetul: pentru ca omul să nu mai poată ajunge acolo, înlăuntrul sufletului său, decât atunci când este prea târziu să mai poată schimba ceva.

În anii de după 1990, am avut şansa să străbat câteva sate răzleţite pe dealuri şi munţi, fie în zona Pădurenilor (Hunedoara), fie în Munţii Trascăului, în Apuseni sau în Ţara Lăpuşului. Casele sunt rare, uneori la sute de metri una de alta, fie pe coasta unui deal, fie într-o vale, sau dincolo, pe dealul de vizavi. Peisajul este atât de frumos, că nu poţi să imaginezi ceva mai potrivit pentru veşnicie. Şi totuşi, dincolo de entuziasmul şi emoţia pe care ne-o stârnea peregrinarea noastră pe acele plaiuri, ne speria, ne copleşea pe noi, ca orăşeni, perspectiva de a rămâne şi a trăi singuri acolo, departe de oamenii pe care-i întâlnim zi de zi. Ne era imposibil să înţelegem cum bătrâne sau bătrâni văduvi puteau să trăiască atât de singuri, văzând oameni abia la câteva zile odată. Și asta în condiţiile în care nu aveau televizor şi, în unele cazuri, nici măcar curent. Cu toate acestea, intrând în casele lor, am descoperit oameni care, departe de a fi sălbăticiţi de vieţuirea în singurătate, erau mult mai bucuroşi, mult mai liniştiţi, mai împăcaţi cu ei înşişi şi cu lumea decât noi, tinerii. O mulţime de amintiri calde şi frumoase se revărsau din preaplinul sufletului lor. Deşi soţul sau, în alte cazuri, soţia plecaseră cu ani în urmă către Domnul, ei erau prezenţi în discuţiile bătrânilor ca şi cum ar fi coborât până în centrul satului şi urmau să se întoarcă mai târziu. Invers decât se întâmplă astăzi în multe cazuri în care aceștia, deşi trăiesc în aceeaşi casă, fiecare cu serviciul lui, cu problemele lui, cu filmele, fotbalul sau talk-show-rile personale, convieţuiesc în acelaşi loc deşi nu mai au demult ce-şi spune.

„Nu poţi să te simţi singur dacă-L ai pe Dumnezeu aproape”

L-am întrebat pe badea Traian, un bătrân ce trăia singur, undeva la vreo oră de mers pe jos de la Mănăstirea Râmeţului spre munte, dacă nu se simte singur. Soţia lui murise cu vreo zece ani înainte, iar cea mai apropiată casă era cam la zece minute depărtare. Ne-a răspuns simplu că nu poţi să te simţi singur dacă-L ai pe Dumnezeu aproape. Vorbea cu noi de parcă ne-am fi cunoscut de mult sau ca şi cu nişte nepoţi dragi. Rareori ne-a fost dat să ne simţim mai apropiaţi de cineva, mai familiari, decât în prezenţa lui badea Traian.

Badea Traian, ca şi majoritatea bătrânilor pe care i-am aflat trăind singuri, chiar fără vecini în apropierea casei lor, se simţeau foarte aproape de lume, solidari cu destinul ei. Durerea lor era stricăciunea care a pătruns în omenire şi pe care o radiografiau cu o mare luciditate. Despre singurătate, aceasta de care suferă omul contemporan, nici nu auziseră. Nu e uşor să trăieşti singur, dar singurătatea lor nu era una anxioasă, depresivă, ci reflexivă şi rugătoare. Toate erau încărcate de sens şi de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor cotidiană. Iar timpul… curgea prietenos la vale, șlefuindu-le sufletele parcă pentru a-i pregăti pentru veşnicie.

După 1990 am avut ocazia să petrec Anul Nou undeva în centrul Vienei. Înainte de ora 24, în noaptea respectivă, străzile din centru au început să se umple de oameni. Au urmat focuri de artificii, sticle de şampanie deschise şi multe petarde. Zgomotul era asurzitor, lumea se felicita urlând, iar Salvările cărau răniţii, victimele petardelor căzute aiurea. Am stat uimit să văd spectacolul trist pe care ni-l oferea unul din centrele civilizaţiei europene. În toată nebunia aceea, care în ultimii ani s-a extins şi în ţara noastră, cel mai evident lucru mi s-a părut a fi singurătatea acelor oameni, disperarea de a fi împreună cu cineva în acel moment, cu cât mai mulţi, tocmai pentru deficitul imens de comuniune din viaţa lor.

Obiceiul în sine nu supără pe nimeni, însă simptomele însingurării – depresiile cu o răspândire epidemică – au început să pună pe gânduri lumea occidentală. Astfel că, în Marea Britanie, masa în familie a început să fie considerată un indicator al fericirii naţiunii. Nu ieşitul în stradă, nu densitatea de tineri din discoteci şi baruri, nu orele petrecute în faţa ecranului sau cu oricare alt mijloc de divertisment, ci măsura în care englezii iau masa împreună în familie se consideră principalul semn de sănătate mentală şi fericire al populaţiei ţării[2].

Desigur, masa în familie este una dintre principalele mărturii ale comuniunii, însă aceasta este doar un indicator de sănătate sufletească şi mintală, nu şi condiţie în sine a fericirii populaţiei. Căci sunt unii care iau masa în familie şi se pot simţi singuri şi nefericiţi (deşi mai rar acest fenomen în zilele noastre), în timp ce alţii, săracii, ar vrea să ia masa cu cei dragi, dar nu le permite serviciul, însă se bucură cu mult mai mult de prezenţa acestora când sunt împreună cu ei. Problema principală este dispoziţia noastră sufletească de a fi cu ceilalţi, locul unde se sălăşluieşte mintea noastră de-a lungul zilei şi, mai ales, comuniunea cu Dumnezeu.

Trupul şi Sângele lui Hristos

Badea Traian şi toţi oamenii de demult, fie că trăiau în mijlocul familiei, fie că locuiau singuri, fie că munceau pe lângă casă, fie că erau plecaţi cu lunile în sezonul de vară, nu ştiau ce este singurătatea atâta timp cât Îl aveau pe Dumnezeu în inima lor.

Să nu ne amăgim. Nu băutura sau televizorul, nu reţelele de socializare sau zgomotul marilor aglomerări urbane şi nici zvârcolirile trupurilor care vor parcă să se înghită unul pe celălalt ne vor scăpa de neliniştea singurătăţii – în fond, de frica morţii, care pune astăzi stăpânire pe lume. Hohotele imense de râs ale divertismentului anunţă, de fapt, o lume aflată în pragul deznădejdii şi al nebuniei. De acestea nu vom putea scăpa atâta timp cât accentul principal în viaţa noastră nu va cădea pe câştigarea cu orice preţ a comuniunii cu Dumnezeu. Praznicul Naşterii Domnului este o şansă, este încă o şansă de a-I îngădui Domnului să se nască în ieslea sufletului nostru, curăţind-o prin mărturisirea căderilor, a actelor ratate din viaţa noastră. Nu trebuie să-l uităm nici pe cel apropiat sau mai îndepărtat nouă, pe cel în necaz şi suferinţă, dar pentru ca să-i simţim mai aproape de noi pe toţi oamenii, ca să ne simţim solidari cu destinul întregului neam din care facem parte, a omenităţii în ansamblul ei, nu putem altfel decât dacă ne unim cu Hristos.

Îmi mărturisea un prieten că, atunci când era mic, se gândea cu ciudă cum de nu s-a născut şi el american, englez sau, oricum, un occidental, ca să fi scăpat de comunism. Acum însă dă slavă lui Dumnezeu că s-a născut român şi ortodox, mădular al unui popor cuminte şi omenos, greu încercat în istorie, dar prin aceasta mai aproape de Dumnezeu, care i-a fost adesea şi Părinte şi Doctor, apărător şi mângâietor în necazuri şi boli.

Acesta este darul pe care l-am primit noi, românii, ca popor – şansa de a ne putea împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, şi avem nădejdea că, ţinând aproape de El, nu vom rămâne singuri, acum, în viaţa aceasta plină de greutăţi şi încercări, dar mai ales dincolo, în viaţa care nu va avea sfârşit.

Virgiliu Gheorghe

---