Si noi am trecut prin acestă fază, iar perioada comunistă chiar a accentuat mult acest proces. In euforia construcției omului nou și megalomania lui Ceausescu, mulți români au crezut că suntem o natiune mare și o țară cu viitor de aur. Succesele sportivilor de la Olimpiade, unde ne plasam, de regula, in primele zece natiuni, îmi conferea mie, personal, in adolescenta, sentimentul că această țară este una din națiunile cu un potential care nu se poate valorifica doar datorita dictaturii. După revoluție, eu și alții din generația mea, am descoperit că tocmai dictatura reusea să ne dea senzatia sau chiar să adune resursele in asa fel încât să fim undeva la inceputul clasamentelor modiale, in unele domenii. Si nu era doar propaganda care crea aceasta senzatie, era vorba si de o atitudine fata de Ceausescu si Romania cultivată in Occident privind rezistenta noastra la presiunea Uniunii Sovietice, dar succesele sportive si chiar culturale se datorau organizarii la scara de masa a unor tipuri de activitati.
Exceptionalitatea românească era un sentiment destul de răspândit în populație, păcat că nu avem sondaje din acea vreme pentru a putea face comparații și dinamici. Cert este că după 1990 și ”prefacerile” care au urmat (ca să folosesc un termen deja consacrat de propaganda comunistă) Romania si-a pierdut din încredere, iar romanii din optimismul debordant.
Astazi după douăzeci de ani de destin second hand Romania pare devastată de neîncredere. Milioane de oameni au parasit Romania si suportă tragedia migratiei. Mulți nu se vor mai intoarce niciodată, mulți deja formează o majoritate care votează radical diferit decât cei din țară. După castigarea alegerilor de către Traian Băsescu, romanii dinăuntru nu au privit cu ochi buni diaspora care a votat masiv pentru presedinte, multi propunând să le luam dreptul la vot pentru că nu ”manâncă salam cu soia”, cum s-ar fi spus dacă eram imediat după revoluție.
Sărăcia instaurată rapid si diferentierea socială care a inceput să apară nu puteau decît să producă o serie de efecte negative. Cei care au pierdut competitia încep să-și explice rămânerea în urmă prin faptul că acei care au reusit au facut-o prin coruptie, relatii sau noroc.(peste 80% dintre romani credeau asta anul trecut, când am făcut un sondaj pe acestă temă).
Isi pierd increderea in instituții chiar dacă asteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar in primul rând își pierd increderea in ceilalți oameni. Neîncrederea devine o adevarată ciumă emotională, provocând, în fond, un fel de desocialializare. Românii se repliază nevrotic spre familie, fenomen minunat privit din punct de vedere moral, sociologic insemnând insemnând un indicator de enclavizare si neparticipare socială. Ceilalti devin ”infernul”, cum spunea Sartre, un semen la prima intalnire beneficiind de o incredere de doar 6%, 66% dintre noi suspicionându-i pe ceilalti că vor doar sa profite de pe urma noastră. In conditiile în care nici relatia de vecinatate nu trece un sfert din populatie ca incredere, altădată criteriu de organizare si solidaritate comunitară si socială, la fel de important ca si rudenia si legatura de sânge, este clar că egoismul se accentuează, iar neicrederea nu poate produce decât tot neincredere. Neincredrea se apropie încet, încet de intoleranță și mai ales de greutatea asocierii pentru actiune comună. Sindicatele si-au pierdut credibilitatea iar organizatiile nonguvernamentalr nu mai sunt ce au fost în anii 90. Oamenii si-au pierdut și încrederea în sine și asta face să se apere izolându-se de ceilalți. Politicienii au făcut tot ce au făcut ca să separe oamenii după cat mai multe criterii, inafara celor mostenite: două sau mai multe Romanii, poporul si ceilalți, nesimtiții si victimele inocente ale nesimțiților, desteptii oraselor ce voteaza cu democratie si prosti ce votează cu neo si cripto etc.
Parcă am pârjolit grînile și am otrâvit fântânile in fața unui inamic care nu mai venea, dar noi eram pregatiți de luptă. Ca și în evul mediu acesta tehnică de autodistrugere este absolut ineficientă. N-o sa inteleg niciodata de ce sa otravesti fântanile cand erau râuri nepoluate din care dusmanii puteau bea apă și nici nici de ce sa ardem holdele pentru ca oricum dusmanii nu erau aici ca să secere, să uște graul si apoi sa-l faca paine sau clatite, ar fi insemnat să se mute la noi. Un razboi româno-român a inceput să se dezvolte tacit, cu izbugniri in campanii electorale sau în conflicte.
Analizând rezultatele acestui studiu am inceput să caut pe internet ceva comparații, alte studii sociologice, pentru ca să văd unde ne plasăm. Nu am ajuns prea departe pentru ca am dat, intamplator, de un document despre care tot auzisem dar nu l-am vazut niciodată in manualele de istorie. Imaginea servetelului celebru prin care, la Ialta, Stalin si Churchill au împărțit lumea noastră. Am rămas șocat și am oprit orice căutare.
Vasile Dancu
sursa: voxpublica.realitatea.net