Seara, ora 22.15. Aflat într-o maşină, pe un drum european , traversez o localitate rurală. În dreapta mea, un prieten care în ultimii 10 ani a locuit în Boston (SUA). În timp ce îşi făcea de lucru pe la butoanele radioului, pe şosea apare un grup de tineri deplasându-se pe jos în contrasens. După ce am executat manevra de depăşire mă întreabă, prefăcându-se că nu ştie: „în România pietonii nu circulă pe trotuare?”. Îi răspund că da, dar numai atunci când acestea există!
Drumurile naţionale din România traversează mii de localităţi rurale. De regulă, fâşiile de asfalt pe care tranzitează milioane de maşini anual sunt folosite concomitent tot de milioane, dar, de această dată, de pietoni nevoiţi să se deplaseze pe carosabil din cauza lipsei trotuarelor. La aceştia se adaugă, pentru a mări senzaţia de haos, sute de mii de căruţe şi biciclete, zeci de mii de tractoare şi alte utilaje agricole.
Toată această învălmăşeală şi diversitate de utilizatori pe drumurile naţionale are un numitor comun – rata accidentelor mortale. În România, anual, 3.000 de persoane îşi pierd viaţa în urma accidentelor rutiere. De altfel, în pofida progreselor din ultimii 20 de ani, România continuă să se afle în situaţia deloc măgulitoare de a fi în fruntea topului ţărilor cu cei mai mulţi morţi în accidente rutiere. Pe şoselele româneşti mor de trei ori mai mulţi oameni decât pe drumurile din Suedia şi Marea Britanie şi de 1,5 ori mai mulţi comparativ cu Ungaria.
Inginerii urbanişti din SUA şi Europa au remarcat legătura directă dintre gradul de dezvoltare al unei ţări şi rata de accidente mortale. Statele cu cel mai ridicat PIB/cap de locuitor din Europa – Olanda, Suedia, Norvegia, Marea Britanie – prezintă cele mai mici cifre ale mortalităţii pe şosele, în timp ce „săracii Europei” – România şi Bulgaria – cea mai mare incidenţă mortală (142 de morţi la un milion de locuitori, respectiv 139). În afară de acest indicator, Tom Vanderbilt, un cunoscut autor american (printre altele editorialist The New York Times), a observat că în relaţia de dependenţă între PIB şi rata mortalităţii pe şosele intervine şi un alt indice, cel al corupţiei unui stat. „Statele cel mai puţin corupte din lume – Suedia, Noua Zeelandă, Finlanda, Singapore şi Norvegia – sunt totodată şi cele mai sigure din punct de vedere al traficului”, spune Vanderbilt.
Acesta explică gradul de corupţie într-un stat spunând că o guvernare ineficientă înseamnă că legile sunt mai puţin eficiente, ceea ce face probabilă situaţia în care oamenii nu le mai respectă.
Codaşi la venituri
A bătut România pasul pe loc timp de 20 de ani? Dacă ne comparăm progresele cu evoluţia celorlalte ţări europene, am putea spune că nu, ţara noastră a făcut paşi mari. Venitul minim garantat a crescut în ultimul deceniu de 15 ori, ajungând la 700 lei (156 euro, la un curs de 4,48 lei/euro).
Totodată, PIB pe cap de locuitor a crescut din 1995 de 1,5 ori, peste rata de creştere europeană (1,2 ori).
Totuşi, ambele statistici exprimă în continuare condiţia umană mizeră a salariatului român. Acesta este condamnat să supravieţuiască pe o piaţă de consum aliniată celor occidentale cu doar a zecea parte din venitul minim garantat al unui „confrate” dintr-o ţară dezvoltată a UE.
Astfel, chiar dacă venitul minim a crescut în România, acesta este la distanţă mare faţă de nivelul Europei Occidentale, unde venitul minim garantat este stabilit în jurul a 1.100 de euro.
Diferenţa între venitul minim din România faţă de ţările dezvoltate din Europa este de aproape 7 ori (161 euro versus 1.100 euro). Totodată, veniturile medii brute sunt de 7,6 până la 10 ori mai mici faţă de primele economii europene. Ne aşteptam ca acest raport – x7 – să se regăsească şi în ceea ce priveşte comparaţia Produsului Intern Brut pe cap de locuitor. Totuşi, PIB pe cap de locuitor din România este de 5,5 ori mai mic faţă de media europeană (4.200 euro euro versus 23.400 euro). Asta înseamnă că, deşi producem de numai 5,5 ori mai puţin faţă de restul europenilor, câştigăm în realitate de 7 până la 10 ori mai puţin. Este clar că o parte din „bunăstarea” creată este redirecţionată în altă zonă. Altfel spus, atât românii cu venituri mici, cât şi cei cu venituri medii, susţin pe umerii lor mare parte din costul sistemului de stat. Problema nu ar fi fost atât de revoltătoare dacă statul ar şti să gestioneze inteligent banii astfel deturnaţi, în vederea creării de condiţii pentru depăşirea decalajelor sociale şi economice existente între România şi Europa Occidentală.
Din păcate, ori nu ştie, ori nu vrea să facă acest lucru.
Istoricul Bogdan Murgescu, unul dintre puţinii specialişti români în istorie economică, susţine că decalajul are peste tot aceleaşi cauze, dar în cazul României se adaugă, pe lângă reaua aşezare şi funcţionarea proastă a instituţiilor, egoismul elitelor şi insuficienta valorificare a capitalului uman, care poate fi tot un efect al relei funcţionări a instituţiilor.
Dacă în ultimii 20 de ani ţara noastră a finalizat integrarea în structurile NATO şi UE, din punct de vedere al realizării exerciţiului democratic, România nu este relevantă. „Ea continuă «tradiţiile» interbelice ale democraţiei deficitare (corupţie, formalism instituţional, limitarea exerciţiului democratic etc.)”, spune Bogdan Murgescu.
După un fragil şi scurt boom economic (2006- 2008), România este, din nou, o periferie a Europei, departe de a recupera rămânerea în urmă a economiei româneşti, şi se caracterizează prin creşterea rolului agriculturii şi prin sporirea numărului de muncitori agricoli, polarizare socială dramatică, acumulări de contradicţii, pauperizarea clasei de mijloc şi grave disfuncţionalităţi instituţionale.
Etalonul subdezvoltării. Starea drumurilor
România este a 44-a piaţă de desfacere şi a 46-a economie din lume (după PIB); în acelaşi timp, ocupă locul 10 în ceea ce priveşte mărimea (suprafaţa ţării) în Uniunea Europeană, dar se află abia pe 23 în UE după lungimea autostrăzilor (în 2010).
Rapoartele de competitivitate globală realizate de către Forumul Economic Mondial arată că în anul 2012 România a căzut pe poziţia 139 (de pe locul 117 în 2008) la capitolul „Calitatea de ansamblu a infrastructurii”, dintr-un total de 144 de ţări. La calitatea drumurilor, acelaşi studiu plasează România pe locul 142 din 144.
Astfel că, în ultimii ani, nu doar că nu am reuşit să reducem decalajul existent faţă de restul statelor europene, ci chiar l-am adâncit. Doar 30% din lungimea drumurilor publice din ţară, de peste 82.300 km, reprezintă suprafeţe modernizate (25.171 km), la care se adaugă circa 6.200 km de drumuri europene şi 519 km de autostrăzi (septembrie 2012).
Peste 57.200 de km sunt drumuri cu îmbrăcăminte asfaltică degradată, de piatră, sau chiar drumuri de pământ, şi numai circa 32.000 km sunt şosele moderne.
Fără scuze privind absorbţia slabă a fondurilor UE, deturnări de fonduri şi risipa de bani publici, o ţară de 4,3 ori mai mică decât este România – Croaţia – a construit din 2001 până în 2010 peste 600 km de autostradă. Cea mai lungă autostradă croată – A1, care leagă Zagreb de Split – are o lungime de 465 km (cam cât Borş-Braşov) şi a fost realizată în cinci ani (2000-2005), la un cost mediu de 7,1 milioane de euro/km. În Spania, între 2001-2010 s-au construit 4.700 km de autostrăzi, în Portugalia 1.100 km, iar în Irlanda aproape 1.000 km de autostradă. Până şi o ţară care a început să croiască primele autobanh-uri încă din anii ’30 ai secolului trecut – Germania – a menţinut un ritm nebun de construcţii: 103 km de autostradă/an sau 1.100 km în intervalul 2001-2010. Ce a făcut România în timpul acesta? Puţin peste 22 km de autostradă pe an.
Regres economic
Adâncimea decalajului economic al ţării noastre se poate determina uşor analizând indicatori de eficienţă economică, precum productivitatea muncii, tehnolo- giile verzi, eficienţa energetică a producţiei industriale. Toţi aceşti indicatori sunt de câteva ori mai mici comparativ cu ţările occidentale.
De exemplu, productivitatea muncii din România este la jumătate faţă de media europeană, potrivit unui studiu realizat anul trecut la comanda Blocului Naţional Sindical. Nivelul scăzut al productivităţii muncii din România a primit o lovitură suplimentară ca urmare a măsurilor de austeritate, concretizate în disponibilizări şi în reducerea salariilor. „Scăderea numărului de salariaţi nu a făcut economia românească mai competitivă, ci doar a ajustat costurile de producţie”, se arăta în studiul citat.
Productivitatea muncii este în România de 5,3 euro/ora muncită, de şase ori mai mică faţă de media europeană (UE 27), potrivit datelor Eurostat.
Pe de altă parte, într-o altă statistică privind numărul de ore petrecut la muncă, România se află în capul listei.
Având un asemenea decalaj tehnologic este greu pentru cineva să-şi imagineze că muncitorul român va deveni mai productiv, indiferent câte ore suplimentare va lucra acesta.
În general, efectele decalajului tehnologic capătă mai multe înfăţişări. Cea mai dramatică dintre acestea este accelerarea dezastrelor tehnologice cu victime umane şi pierderi economice. Totodată, lipsa de upgrade tehnologic creşte dependenţa de importuri şi, în final, ne mirăm de ce în magazine produsele româneşti sunt mai scumpe decât cele străine.
Guvernanţa după ureche
Toate oalele se sparg însă în capul instituţiilor care guvernează România. Definiţia spune că un sistem anacronic de administrare a treburilor ţării este acela care încearcă să compenseze lipsa capacităţii de funcţionare autonomă a aparatului său de stat prin aşa-zisa guvernare prin ordonanţe. Or, în ultimii ani, am observat o recrudescenţă a iniţiativei legislative a puterii executive. Spre exemplu, în 2009, guvernul condus de Emil Boc a emis 230 de ordonanţe de urgenţă, 27 de ordonanţe de guvern şi 1.630 de hotărâri de guvern. Zelul normativ al executivului a generat, în medie, o ordonanţă şi 5 hotărâri pe zi (zi lucrătoare). La acestea adăugăm cele 15 legi pe care guvernul le-a adoptat pe propria răspundere, evitând astfel filtrul Parlamentului. Această inflaţie de acte normative ale guvernului nu l-a făcut mai eficient, ci din contră. Analiştii au observat că, de regulă, deficienţele de organizare ale aparatului de stat generează risipă în cheltuirea banului public. În cazul României, acest fapt este certificat, de altfel, de numeroasele controale efectuate de Curtea de Conturi pe la diverse instituţii de stat şi care au descoperit nenumărate modalităţi de sifonare a resurselor bugetare.
Economia-muzeu
În afacerile hi-tech, există un dicton: pentru a te menţine în top nu este suficient să utilizezi timpul în mod eficient, ci trebuie să-l foloseşti mai eficient decât restul competitorilor. Comparaţia se aplică şi în cazul statelor. Istoria recentă ne-a dat exemple de ţări care au reuşit în doar câteva decenii să forţeze dezvoltarea, ajungând din zona ultimilor economii în topul celor mai dezvoltate. Astfel a reuşit China ca în mai puţin de 20 de ani să devină a doua economie din lume (în funcţie de PIB) şi lider în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice. Investiţiile în cercetare şi dezvoltare şi focusarea pe economia tehnologică sunt elementele cheie ale competitivităţii globale. Economiile non sau semi-tehnologice, care fac agricultură cu plugul tras de boi, nu fac decât să-şi menţină statele în zona economiilor-muzeu, în care PIB depinde mai repede de capriciile vremii şi aproape deloc de iscusinţa tehnologică a locuitorilor săi.
În România, din păcate, statul şi-a dat mâna cu mediul privat mai degrabă pentru a boicota cercetarea şi inovarea. Statul nu favorizează R&D (cercetarea şi dezvoltare) şi nici universităţile (de stat) nu colaborează cu companiile în acest domeniu, potrivit studiului Forumului Economic Mondial (FEM). Cele din urmă, pe lângă faptul că nu sunt interesate de R&D, nici măcar nu sunt în stare să absoarbă ultimele tehnologii din domeniile în care activează. Astfel, ţara noastră se află pe locul 116 (din 144), după ţări precum Camerun, Ghana şi Benin în ceea ce priveşte asimilarea de către întreprinderi a noilor tehnologii, potrivit FEM.
Acolo însă unde se folosesc tehnologii moderne în producţie, acestea provin exclusiv din licenţieri sau imitând companii străine şi aproape deloc din cercetări şi patente obţinute în ţară.
Cheltuielile producătorilor industriali din România cu cercetarea şi dezvoltarea sunt iarăşi, printre cele mai mici din Europa: 2,9 puncte pe o scară de la 1 la 7, în care 1=nicio cheltuială, 7=cheltuieli foarte mari, conform FEM. Suntem însă la jumătatea clasamentului (locul 64) în ceea ce priveşte numărul de utilizatori de Internet şi pe locul 14 mondial (după alte 10 ţări europene) în ceea ce priveşte lăţimea benzii de Internet: un avantaj mai degrabă pentru industria de entertainment autohtonă şi mai puţin un factor de stimulare a cercetării şi inovării.
Brain drain
Cu toate acestea, cercetătorii români se află în top 60 ţări din lume după numărul de patente de invenţie depuse, fiind, e adevărat, într-un pluton condus de ţări precum Bahrein, Uruguay, Trinidad Tobago şi Brunei (apoi urmează România). În acest moment, există în ţară un număr de cercetări şi invenţii româneşti la stadiul de prototip şi care pot aduce plusvaloare dacă producţia acestora ar fi asimilată în ţară. Câteva exemple: motorul pe apă sau cu consum mixt cu aport redus de hidrocarburi, aparate de depoluat aerul, dvd capabil să stocheze cantităţi uriaşe de informaţii etc. Aceste invenţii sunt noutăţi mondiale sau naţionale şi în alte ţări ar fi putut constitui punctul de pornire a unui program de retehnologizare.
Situaţia se va înrăutăţi şi mai mult în perioada următoare din cauza „scurgerii de materie cenuşie” în străinătate. Această migraţie, în loc să preocupe autorităţile, aşa cum se întâmplă cu orice guvernare responsabilă, bucură administraţia română. Însuşi preşedintelui ţării a transmis recomandări românilor nemulţumiţi de condiţiile de muncă sau salarizare oferite în ţară „Să plece în străinătate!”
Aşa se face că România se află în 2012 pe locul 136 (din 144) în lista statelor care reuşesc să-i ţină în ţară pe cei mai inteligenţi şi profesionişti cetăţeni ai săi, potrivit The Global Competitiveness Report 2012–2013 realizat de Forumul Economic Mondial (FEM). Mai catastrofal plasate la acest capitol sunt state precum Moldova, Venezuela, Kyrgyzstan, Bosnia&Herţegovina, Serbia, Burundi, Haiti şi Algeria. Deşi opinia publică din ţară este convinsă că românii sunt printre cei mai inteligenţi din lume – opinie alimentată cu ştiri care descriu, spre exemplu, cum au participat „ai noştri” la crearea a 0,005% din iPad – sistemul de învăţământ românesc nu a izbutit până în prezent să livreze lumii nici măcar o universitate care să intre în top 500 instituţii de învăţământ superior de pe glob (Top 500 Academic Ranking of World Universities 2011).
Eventualul scepticism privind evaluarea de rating în cadrul Academic Ranking of World Universities nu poate îmbunătăţi calitatea învăţământului superior din România.
Infrastructura socială
Decalajul social nu se manifestă doar comparând veniturile minime garantate, ci şi calitatea vieţii, determinată de puterea de cumpărare, nivelul de sănătate şi accesul la servicii medicale, educaţie, cultură şi starea fondului locativ.
O măsură a bunăstării familiei este dată şi de calitatea şi accesibilitatea locuinţei. Calitatea, dar mai ales suprafaţa locativă care revine unui român, statistic, sunt printre cele mai mici din Europa, potrivit Eurostat. Circa 60% din populaţia marilor oraşe din ţară locuieşte în locuinţe supraaglomerate. De regulă, 3 sau chiar 4 generaţii dintr-o familie împart aceeaşi locuinţă. În Europa, România este un „lider” contestat doar de către Bulgaria, care se menţine imediat sub ţara noastră în acest top.
Având în vedere ritmul actual de livrări noi de locuinţe şi îmbătrânirea fondului construit, vom avea nevoie de 40 până la 95 de ani pentru a ajunge din urmă ţări precum Germania, Belgia, Irlanda sau Spania, în care sub 10% din populaţie locuieşte în case supraaglomerate.
Un alt indicator al lipsei de bunăstare la români este dat de numărul de automobile la mia de locuitori. Astfel, în 1938, an de referinţă pentru economie, România ocupa doar locul 15 din 19 state europene. După 72 de ani, în 2010, cu un număr de 197 maşini la mia de locuitori, ţara noastră ocupă „onorantul” loc 20 din… 20, fiind depăşită de eterna rivală Bulgaria (329 maşini/1.000 de locuitori). Astăzi, graţie renumărării românilor, acest indicator s-a îmbunătăţit substanţial, ajungând la 228 maşini/mia de locuitori. Cu toate acestea, decalajul se menţine, România fiind în continuare pe ultimul loc în UE.
Unde vom fi peste 20 de ani?
O analiză a FMI şi Standard Chartered Research susţine că până în 2030 principalele economii vor înregistra creşteri ale PIB de 2,4 ori (SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa) ori până la 12 ori (China). Uriaşul asiatic va realiza un salt de la un PIB de 5,9 trilioane de dolari în 2010 la 73,5 trilioane de dolari în 2030.
Totodată, doar 7 din 10 ţări se vor menţine în top zece cele mai mari economii ale lumii. Canada, Rusia şi Italia vor părăsi clubul celor zece, fiind înlocuite de outsideri precum Indonezia, Mexic şi India.
Care sunt estimările pentru România? Păstrând actualul ritm de creştere prognozată de FMI – 1,4% sau chiar mai puţin pentru umătorii doi ani şi 3%-5% pentru perioada de după 2015, România va continua să se târască în coada economiilor dezvoltate din Europa. Din 1990 până în 2010, PIB-ul României a crescut de 4 ori, de la 40,8 miliarde de dolari, la 161 miliarde dolari, iar menţinerea unui ritm măcar asemănător nu este suficientă pentru acoperirea decalajelor existente.
Pentru a depăşi statutul de outsider şi a reduce rămânerea în urmă, ţara noastră trebuie să performeze cu o rată de creştere anuală de cel puţin două cifre.
ROMÂNIA – CIFRELE DECALAJULUI
Număr kilometri autostrăzi – 519
Număr kilometri drumuri asfaltate (moderne) – 32.000
Populaţia României (conform Recensământului din 2011) – 19.042.936
Număr maşini – 4,335 milioane autoturisme (2011)/ 228 maşini la mia de locuitori
Număr poliţişti – 54.000 (2011), 1 poliţist /352 cetăţeni
Număr doctori – 56.000 (2011), 1 medic/340 cetăţeni
Număr locuinţe – 8.450.607 (2011), din care conectate la reţele de utilităţi (apă-canal) – 57%-58%
Venit minim garantat – 161 euro pe lună/1.100 euro top 5 UE
RITMUL CONSTRUCȚIEI DE NOI AUTOSTRĂZI ÎN EUROPA – KM
Țara 2001 2010 km construiţi anual
2000-2010
Spania 9.571 14.262 469
Portugalia 1.659 2.737 108
Germania 11,786 12,819 103
Irlanda 125 1.017 89,7
Ungaria 448 1343 89,5
Croaţia 429 1.126 69
Polonia 398 857 46
Elveţia 1.305 1.763 46
Suedia 1,507 2.113 45
Slovenia 435 771 34
Norvegia 143 381 24
România 113 332 22
Cehia 517.6 734 21,7
Italia 6.478 6.668 19
Finlanda 591 779 19
Slovacia 296,4 415,7 12
Bulgaria 328 437 12
Austria 1.645 1.719 7
Productivitatea muncii. Euro/oră muncă
| Ţară | An 2011 |
| Norvegia | 68.7 |
| Irlanda | 50.2 |
| Danemarca | 48.5 |
| Olanda | 46.2 |
| Franţa | 45.4 |
| Suedia | 44.2 |
| Germania | 42.3 |
| Finlanda | 40 |
| Austria | 39.2 |
| Zona euro | 37 |
| Italia | 32.5 |
| EU (27 ]ări) | 31.9 |
| Spania | 30.4 |
| Cipru | 21.3 |
| Grecia | 20.3 |
| Slovenia | 20.2 |
| Portugalia | 16.5 |
| Cehia | 13.5 |
| Slovacia | 12.6 |
| Ungaria | 11.2 |
| Estonia | 10.8 |
| Polonia | 9.8 |
| Lituania | 9.2 |
| Letonia | 7.9 |
| România | 5.3 |
| Bulgaria | 4.8 |
| Procentul populaţiei locuind în condiţii de supraaglomerare locativă. Marile oraşe | |
| Ţară | An 2011 |
| România | 58.1 |
| Bulgaria | 55.8 |
| Lituania | 52.5 |
| Slovacia | 48.5 |
| Polonia | 47.5 |
| Estonia | 46.3 |
| Croatia | 46.2 |
| Ungaria | 45.8 |
| Letonia | 44.4 |
| Grecia | 28.1 |
| Italia | 27.8 |
| Cehia | 25.7 |
| Austria | 23 |
| Slovenia | 22.4 |
| EU (27) | 18.4 |
| Suedia | 17.3 |
| Portugalia | 17.1 |
| Franţa | 14 |
| Zona euiro | 13.7 |
| Luxembourg | 12.6 |
| Danemarca | 10.7 |
| Germania | 9.6 |
| Finlanda | 9.3 |
| Regatul Unit | 9 |
| Islanda | 8.3 |
| Elve]ia | 7.1 |
| Norvegia | 7 |
| Belgia | 6 |
| Irlanda | 5.4 |
| Spania | 4.7 |
| Malta | 4.1 |
| Cipru | 2.8 |
| Olanda | 2.6 |
| Maşini la 1.000 de locuitori – 2010 | ||
| 1 | Italia | 606 |
| 2 | Cipru | 579 |
| 3 | Malta | 568 |
| 4 | Austria | 522 |
| 5 | Slovenia | 521 |
| 6 | Finlanda | 521 |
| 7 | Germania | 509 |
| 8 | Lituania | 506 |
| 9 | Belgia | 483 |
| 10 | Spania | 480 |
| 11 | Suedia | 465 |
| 12 | Olanda | 462 |
| 13 | Regatul Unit | 459 |
| 14 | Polonia | 433 |
| 15 | Cehia | 424 |
| 16 | Estonia | 407 |
| 17 | Letonia | 400 |
| 18 | Bulgaria | 329 |
| 19 | Ungaria | 300 |
| 20 | Slovacia | 294 |
| 21 | România | 197 |
| Venitul minim lunar \n ]ările din Europa – 2012 | |
| Ţara | Venit minim lunar (EUR) |
| Luxemburg | 1,801 |
| Irlanda | 1,499 |
| Belgia | 1,440 |
| Franţa | 1,398 |
| Olanda | 1,398 |
| Regatul Unit | 1,117 |
| Austria | 1,000 |
| Cipru | 840 |
| Islanda | 751 |
| Spania | 744 |
| Grecia | 740 |
| Malta | 634 |
| Slovenia | 562 |
| Portugalia | 485 |
| Croaţia | 388 |
| Turcia | 380 |
| Polonia | 362 |
| Cehia | 314 |
| Slovacia | 307 |
| Ungaria | 294 |
| Estonia | 290 |
| Letonia | 281 |
| Lituania | 231 |
| Serbia | 177 |
| Bosnia şi Herzegovina | 163 |
| România | 161 |
| Albania | 152 |
| Bulgaria | 148 |
| Macedonia | 130 |
| Rusia | 109 |
| Belarus | 88 |
| Ucraina | 88 |
| Muntenegru | 55 |
| Azerbaijan | 54 |
| Georgia | 48 |
| Armenia | 47 |
| Moldova | 46 |
Autor: Oleg Cojocaru
sursa: incomemagazine.ro