Acum avem un autor, David Mitchell, care a făcut o proiecţie a economiei contemporane înspre viitor, cale de câteva sute de ani. Avem, de asemenea, o ţară – România – unde investitori străini plănuiesc un proiect vast de minerit cu cianuri care s-ar potrivi foarte bine în distopia lui Mitchell.
Iată cum descrie David Mitchell viitorul, în romanul său care îţi taie răsuflarea – Cloud Atlas:
“Solul e poluat, râurile – lipsite de viaţă, aerul – încărcat de toxine, rezervele de hrană – infestate de gene sălbatice. Cei săraci nu-şi pot cumpăra medicamentele necesare pentru a face faţă acestor privaţiuni. Zonele cu cancer de piele şi malarie se extind spre nord cu câte 40 de kilometri pe an. Aceste zone de producţie din Africa şi Indonezia, care susţin cererea Zonelor Consumatoare, sunt în proporţie de şaizeci la sută de nelocuit. Legitimitatea plutocraţiei, bunăstarea ei, sunt pe sfârşite… Iar singurul ei răspunsă e vechea strategie, iubită de către toţi ideologii falimentari: negarea.”
Nu e greu de văzut cum actualele multinaţionale ar putea evolua înspre monopolurile descrise de Mitchell. Recentele scandaluri privind lungile perioade de neplată a taxelor pentru companii ca Starbucks, Google sau Apple sugerează că principalul rol al guvernelor moderne este să reprezinte marile companii. Practic, asta înseamnă că interesele marilor business-uri vor triumfa întotdeauna asupra celor ale oamenilor de rând sau asupra protecţiei mediului.
Acest proces poate fi văzut la modul cel mai clar într-o economie emergentă cum e cea a României, o ţară care are doar 23 de ani de capitalism modern. În România, membră a UE din 2007, vedem cum companii cum ar fi Coca-Cola, McDonalds, Microsoft, VW, Nestle, Danone şi South African Breweries (SAB) i-au dat la o parte cu uşurinţă pe competitorii locali. Peste 60% dintre băuturile carbogazoase şi apa îmbuteliată din România este vândută astăzi de către Coca-Cola, piaţa de bere e controlată de cătreSAB şi alte multinaţionale, iar peste 80% din hrană provine din import. Microsoftdomină piaţa de software şi, după investiţii inteligente în domeniul guvernamental şi în şcoli a reuşit să ţină competitorii bazaţi pe Linux, o opţiune mult mai ieftină, în afara pieţei. Uniunea Europeană sprijină şi ea aceste practici impunând standarde pe care doar cele mai mari corporaţii şi le pot permite. De exemplu, milioane de fermieri români se confruntă cu interdicţia de a-şi vinde laptele, deşi acesta e mult superior, calitativ, faţă de orice se poate găsi în supermarket.
Dar acest tip de scenariu în care multinaţionalele iau sub control o nouă piaţă nu e nou. Îl cunoaştem cu toţii. Ce face din România “prima distopie a lumii” e masivul proiect de minerit cu cianuri care ar putea transforma Transilvania, una din cele mai frumoase şi încă pure regiuni ale Europei, într-un pustiu poluat. Acest proiect poate reprezenta şi un studiu de caz despre cum PR-ul corporatist şi de piaţă poate convinge populaţia că distrugerea ecosistemului e în interesul ei.
Roşia Montana Gold Corporation, o firmă offshore, le-a promis românilor mii de locuri de muncă, miliarde de dolari din taxe şi – cea mai îndrăzneaţă promisiune, care ar fi putut veni direct din romanul 1984 – protecţie a mediului. Realitatea este că trei sate şi patru munţi vor dispărea şi se va construi un mare bazin pentru 214 milioane de tone de reziduuri cianurate (cianura de sodiu se utilizează pentru extragerea aurului din minereu). Niciodată, în Europa, nu s-a mai încercat un proiect de minerit cu cianuri atât de mare. Râurile şi apa freatică din regiune, inclusiv Dunărea, ar putea fi poluate şi doar în jur de 200 de locuri de muncă vor fi create. Veniturile din taxe, de pe urma profitului estimat de 20 milioane de lire sterline, e necunoscut – datorită contractului secret cu guvernul României, ca şi faptului că legile fiscale ale României sunt pline de ‘găuri’ care pot fi speculate.
Lucrul cel mai extraordinar, privitor la proiectul Roşia Montana, e că o asociaţie a localnicilor a reuşit să îl blocheze în ultimii cincisprezece ani. Folosind avocaţi voluntari, ea a reuşit să oprească proiectul în tribunale din nou şi din nou, iar aceasta demonstrează că în România domeniul voluntariatului şi cel legal nu sunt chiar atât de neputincioase şi de corupte pe cât le-ar plăcea multora să creadă. Guvernul actual al României încearcă să îi învingă pe cei care rezistă prin rescrierea Legii Minelor, permiţând companiilor miniere să confişte orice pământ le-ar trezi interesul.
Iar investitorii nu renunţă. Acesta este un caz-test pentru industria minieră internaţională: modul lor de a face afaceri depinde de ţări sărace şi prost guvernate ca România, care să se supună voinţei corporatiste şi să cedeze accesul liber la resursele lor minerale. O rezistenţă ca aceasta i-ar putea încuraja şi pe alţii să le reziste corporaţiilor, iar asta nu se potriveşte deloc cu viziunea marilor companii miniere despre viitor.
autor: Robert-Wolfe Murray
sursa: huffingtonpost.co.uk // blog.activewatch.ro
Traducerea: Cornel Vîlcu