La ceas de seară românilor li s-a arătat Muma Pădurii la postul Dezinformarea TV. Luând chipul Monicăi Macovei, ea a transmis două mesaje esențiale: 1) norodul trebuie să iasă în stradă pentru a protesta împotriva guvernului chiar înainte ca acesta să greșească, întrucât, oricum, va greși iar după aceea protestul va fi tardiv; 2) nu este cazul să se conteze pe procedurile opoziției parlamentare pentru că orice moțiune antiguvernamentală ar promova opoziția în Parlament, aceasta nu are șanse să treacă la vot.
Cu alte cuvinte, cei care nu au adunat suficiente voturi pentru a crea o majoritate parlamentară nu au a duce lupta politică în Parlament, ci pe stradă; căci – nu-i așa ? – minoritatea nu-i majoritatea, la fel cum iarna nu-i ca vara. Potrivit sondajelor, dar și testelor politice concrete, numărul persoanelor frustrate care, din abisurile societății, răspund pozitiv unui asemenea mesaj, atinge o cotă de aproximativ 5 – 10% din electoratul activ. Puțin pentru a destabiliza o democrație matură și funcțională. Mai mult decât suficient pentru a bloca ”guvernarea neputinței” născută din travaliul steril al unei democrații eșuate.
În penitenciarul unde mă aflu am îdentificat – printre deținuți și personalul salariat – persoane care pot forma două sau trei guverne mai performante decât cele aflate la cârma țării în ultimii ani sau luni. Oameni mai hotărâți, mai curajoși, mai vizionari, mai altruiști și chiar având o morală mai fermă decât tot ce au putut scoate partidele de guvernământ pentru a forma un executiv, în cel mai bun caz, asemenea berzei chioare care așteaptă ca Dumnezeu să îi facă cuib. (Valul de creștere economică pe care pare a-l călări Guvernul, nu are nicio legătură cu activitatea – sau mai degrabă, pasivitatea – acestuia și, ca orice val, nu este durabil.) Or, ce fel de democrație este aceea care își are elitele în pușcărie ?
PSD nu (mai) este nici partid, nici social, nici democrat. Nu este partid întrucât criteriul său de coeziune nu este atașamentul față de anumite valori. Fetișizarea programului politic, prezentat ca o carte tehnică iar nu ca o agendă strategică (așa cum ar trebui să fie), dincolo de tactica propagandistică, devoalează derapajul tehnocratic al unei entități politice fără identitate care administrează dar nu mobilizează, gestionează dar nu emoționează, are legitimitate (electorală) dar nu are capacitate (managerială) , are autoritate (formală) dar nu are credibilitate (reală), are vârf (și acela divizat) dar nu are bază (partinică). PSD nu mai este un partid mare cu un electorat mare, și nici măcar un partid mic cu un electorat mare, ci un electorat fără partid. Cotele mari de susținere populară din sondaje arată doar că electoratul stângii există, chiar dacă partidul stângii a dispărut, transformându-se într-o confederație de clanuri corupte ai căror lideri de imagine nu duc viața stângii, nu au aspirațiile stângii, nu au limbajul stângii, nu au sentimentele stângii, limitându-se să plângă cu lacrimi de crocodil pe umărul săracului, în timp ce se înfruptă din caviarul oligarhiilor hrăpărețe, își construiesc palate de marmură, zburdă în limuzine și plutesc în iahturi de lux, toacă averi prin cazinourile stațiunilor de fițe de aiurea. Această stângă-caviar nu este decât dovada faptului că ideile stângii au în continuare capacitatea de a inspira și câștiga masa, în timp ce partidele stângii au pierdut orice contact cu ea și nu mai au niciun apel social autentic.
Așa se explică și de ce, atunci când forțele antisistem – antidemocratice și antinaționale – ies în stradă, Guvernul PSD-ALDE și liderii săi parlamentari preferă să vorbească despre ”perfecționarea comunicării” când, în realitate, problema este ”acceptarea confruntării”. Fuga de confruntare, refuzul laș al acesteia chiar acolo unde provocarea are loc – adică pe stradă – nu este semnul înțelepciunii politice, ci al miopiei și timidității strategice, asociate cu tranzacționismul moral și grija prioritară pentru cadavrele din șifonier. Cel care fuge nu învinge niciodată; și cel care învinge, niciodată nu fuge.
Lucrurile nu stau mai bine nici cu PNL. La rândul său, acesta nu este nici partid, nici național, nici liberal. Ce fel de politică națională este aceea care acceptă și susține fără șovăire supunerea față de prioritățile străinătății interesate în feudalizarea României, în distrugerea elitelor ei politice, economice, culturale, academice, diplomatice, etc., în lichidarea capitalului național românesc, în transformarea națiunii române într-o piață de desfacere și a poporului român într-o populație de vasali?! Ce fel de politică liberală este aceea care, după ce neagă ”România eternă”, neagă și ”România modernă”, și care, sub cuvânt că luptă împotriva corupției, ucide drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului, și, sub cuvânt că apără statul de drept, subminează democrația pluralistă?! De la ”prin noi înșine” la ”pentru noi înșine” : iată aportul de originalitate al unor oameni care și-au trădat până și identitatea istorică; oameni care vor să aibă pentru că nu pot să fie. Cu un program într-un singur punct – ”jos corupția celorlalți” implicând ”sus corupția noastră” , căci, ”corupții noștri sunt mai buni decât corupții lor” – PNL nu are cum fi o alternativă la guvernare și nu are cum aduna voturile cerute pentru formarea unei majorități parlamentare. De aceea își taie ramura pe care stă de sub picioare, arătând simpatie pentru mișcările fascistoide de stradă; sau, mai degrabă, de maidan.
În acest timp, pe când sistemul democratic eșuează, s-a născut, cu un sprijin extern pe cât de interesat pe atât de consistent, o a doua Românie; ori, poate, o a treia, pe lângă acelea ale tandemului celor care au și celor care nu au. Este România terorii care, așa cum arătam la începutul acestei analize, spre a se ridica, alimentează anarhia, aducând pe stradă masa derutată a celor care își scuză ratarea punându-o agresiv doar pe seama vinii celorlalți. Haosul și teroarea fac un cuplu de forțe care omoară deopotrivă libertatea, democrația și legea, în folosul unei oligarhii antisistem de tip neo-feudal formată din diferite grupări aparținând serviciilor secrete, procuraturii și justiției, pe jumătate corupte și pe jumătate fanatice, îmbinând justițiar-populismul, ca ideologie, cu poliția politică, ca metodă de guvernare.
Deși se prezintă ca apărătoare a statului de drept și ca fiind apolitică, deci bazată pe forța moralei iar nu pe exercițiul puterii, această Românie exaltă, în realitate, dreptul forței, sugrumând din fașă – inclusiv cu concursul ocupanților străini – manifestările celor care încearcă să îi opună forța dreptului.
Reacția arogantă, brutală și primitivă a sistemului justiției selective, devenit o grupare politică în sine și pentru sine, cu funcția de braț înarmat al terorii și coadă de topor a puterilor coloniale, la ajustările legislative de bun-simț propuse de ministrul justiției cu scopul de a limita abuzurile magistraților politizați, nu lasă niciun dubiu asupra imposibilității și inutilității dialogului. Sistemul, sponsorizat din afară, nu cedează decât în fața forței. Dreptul singur împotriva forței nu are nicio șansă de victorie. Aceasta nu înțeleg pseudo-elitele democrației decadente care formează astăzi clasa politică legitimistă, mai apăsată de fantomele celor îngropați în grădina din spatele casei, decât de răspunderea față de binele public. Pentru a fi eficient, dreptul trebuie să aibă dinți. Pentru un Guvern legitim aceștia se cheamă jandarmerie, poliție, armată. Fără ei democrația este pierdută; și odată cu ea, libertatea.
Istoria ne arată, însă, că teroarea este, în ciuda aparențelor, un regim instabil. Marea masă a populației nu poate suporta la nesfârșit, în timp ce păpușarii străini, adevărații deținători ai puterii, care pentru o vreme îi sunt sponsori, sfârșesc prin a dori un regim autoritar rațional și pozitiv, capabil în același timp, să anihilize alibiul terorii – haosul, și să introducă o ordine predictibilă compatibilă, dacă nu chiar favorabilă, cu dinamismul pieței și autoguvernarea socială.
Când democrația a murit iar dictatura (preferabil luminată) nu s-a născut încă, spațiul politic este ocupat de teroare. Este momentul în care România se găsește acum, chiar dacă, poate, teroarea nu a ajuns la paroxism. Dacă forțele democratice reziduale nu vor reuși să domine strada în perioada imediat următoare, și anihilând haosul premeditat, nu vor asocia forța dreptului cu dreptul forței spre a strivi teroarea – ceea ce pare puțin probabil în acest moment – vom putea spune că România este coaptă pentru dictatură. Cel mai probabil o dictatură militară, (desigur, cu păstrarea unor forme democratice fără fond, care să dea poporului supus iluzia libertății și națiunilor imperiale dominante o acoperire morală ), scuzată și prin nevoile de securitate internă ale NATO. După eșecul tehnocraților, speranța militarilor. Fi-va ea oare și o dictatură națională – adică și în interes național ?? Greu de prezis.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog