Din perspectiva dreptei politice, investitiile in industrie trebuie facute fie de jucatori straini, fie de capitalisti autohtoni, dar problemele acestei abordari sunt evidente din experienta ultimelor decenii. Jucatorii straini, chiar daca investesc intr-un proiect cu caracter industrial, au tentatia fireasca de a organiza sifonarea profiturilor in afara tarii, astfel incat sa minimizeze povara fiscala. Acest lucru este cunoscut si se intampla in toate sectoarele economiei, iar statul nu doreste sa faca nimic pentru ca blocarea fortata a schemelor cvasi-legale de evaziune fiscala (contracte de consultanta, marketing, servicii juridice, vanzarea productiei la cost redus catre o firma offshore etc.) necesita nu numai anumite abilitati tehnice, dar si o colosala vointa de ordin politic, care sa permita un grad ridicat de rezistenta la presiune externa.
In aceste conditii, nu orice investitie straina in sectorul industrial aduce beneficii limitate pentru stat si economia nationala per ansamblu, ceea ce nu inseamna ca investitiile straine ar trebui sa fie descurajate, din contra, ar trebui sa existe facilitati fiscale si administrative pentru investitorii straini din sectorul industrial, dar teoria conform careia investitiile straine sunt suficiente pentru a avea o industrie viabila este rupta de realitate. La fel de rupte de realitate sunt si sperantele celor care se asteapta ca transformarea economiei nationale intr-o economie industriala productiva se poate realiza prin eforturile “capitalistului roman”. Capitalul autohton are cateva probleme. Pe langa faptul ca ii lipsesc resursele necesare pentru a realiza investitii industriale majore, capitalul autohton este caracterizat de dorinta unui profit rapid, sigur si fara investitii in productie sau active, altele decat vreo proprietate imobiliara. De cele mai dese ori, se doreste evitarea oricaror investitii in general, majoritatea afacerilor mari facandu-se prin jefuirea mai mult sau putin creativa a contribuabilului. O “clasa capitalista” caracterizata de o asemenea atitudine nu poate fi motorul reindustrializarii tarii noastre.
In acest context, devine evident ca reindustrializarea economiei nationale poate fi realizata numai printr-o interventie directa a statului. Argumentul oponentilor unui program de reindustrializare finantat de stat va fi unul de ordin financiar: nu sunt bani. Contraargumentul este, la fel, de ordin financiar: daca banii nu se vor risipi pentru constructia de sali sportive, patinoare si telegondole, atunci vor exista bani pentru reindustrializare. Astazi, banii destinati asa-ziselor “investitii” sunt directionati catre proiecte din care se pot “mulge” fonduri de catre clientela politica. Daca acest proces inceteaza sau macar se reduce ca intensitate, statul va putea sa finanteze proiecte industriale, iar succesul acestor investitii va permite finantarea unor proiecte viitoare. Este important ca aceste proiecte sa nu fie tratate de stat ca niste entitati care pot sa-si permita luxul de a fi neprofitabile si in spatele carora sa fie aruncate sarcinile de a finanta programe sociale pe plan local sau sa asigure locuri de munca peste nivelul necesar unei functionari eficiente din punct de vedere economic. Statul trebuie sa invete sa actioneze ca un investitor si administrator de maxima eficienta. Din pacate, actuala clasa politica nu este capabila sa administreze un sector industrial de stat, dar exista premizele necesare unei schimbari radicale a clasei politice.
Pentru a demara un program de reindustrializare eficienta va fi nevoie ca aceasta noua clasa politica sa beneficieze de sprijinul activ al populatiei si se pare ca ea, incet dar sigur, renunta la mirajul consumerist si va dori sa puna umarul la crearea unei economii productive.
sursa: cronicaromana.ro