Da, sigur, cred în democrație. Adică: cred – sau mai bine spus: știu – că, din păcate, democrația este cea mai bună (a se înțelege: pașnică) metodă de gestionare a dezastrului antropologic numit modernitate, în care vrând, nevrând, trăim.
Prin urmare, orice partid pe care alegi să-l susții într-un moment M nu poate fi decât răul cel mai mic într-un sistem bazat în întregime pe strategia răului cel mai mic. Orice altă caracterizare esențialistă, precum „stânga„ sau „dreapta„ trebuie logic să fie subordonată acestei determinări primare de rău mai mic.
Există, din păcate, oameni – chiar și printre prietenii mei – care consideră „câmpul de bătălie„ democratic ca fiind (fantasmatic) potrivit continuării unor lupte seculare, filosofice, metafizice.
Bieții adolescenți au impresia că poți „face ceva împotriva„ Revoluției franceze votând-o pe Marine Le Pen, că votul J.-L. Melenchon ar avea legături cu exploatarea omului de către om, sau că „lupți împotriva comunismului„ doborându-l pe Dragnea. Greșeala lor rămâne pardonabilă, chiar lesne de înțeles, când are omul 16 ani – o vârstă la care majoritatea bărbaților își obțin majoritatea orgasmelor prin calea masturbării, și despărțirea apelor reale și onirice are de suferit în urma acestui obicei specific pubertății.
Unii, însă, rămân în astfel de poze și de atitudini până la înaltă bătrânețe. Sunt oamenii cei mai periculoși din lume, singurii care întrunesc și condițiile acțiunii, și lipsa instinctelor de auto-prezervare. Despre tragicul lor adolescent și sângeros, cea mai bună descriere filmică știută de mine se află în filmul fraților Taviani, Allons enfants. Dacă este scris să-mi termin violent zilele, sunt aproape convins că asasinul meu va fi un om din această subspecie tragico-patetică a Don Quijoților dreptaci călare pe tigrul principilor eterne, cu pereat mundus tatuat pe frunte, deasupra privirii bolnăvicios de fixe.
Stângiștii nu sunt periculoși. Sunt, de obicei, femei singure și bărbați cu virilitate deficientă, isterici, guralivi, hamletieni. Nimeni nu are intenții serioase de a muri în apărarea feminismului, sau a societății de consum, sau a așa-numitei „Uniuni Europene„. Discuțiile mele cu stângiști duc invariabil la împăcări mai mult sau mai puțin sincere, bazate pe convingerea lor că au dreptate dar nu o pot demonstra, fiindcă îmi ascund prea isteț „fascismul„, „rasismul„ și alte însușiri fantasmatice cu care ei se luptă în continuare, înjurând pereții. Cu stângistele, destul de des se termină în pat – cel mai bun context pentru o cântărire obiectivă a argumentelor favorabile societății patriarhale.
Există, însă, condiții cognitive în lipsa cărora și mecanismele democrației pot duce la dezastru, și anume:
- O piață a informației dominată de propagandă și
- O neînțelegere masivă, prin inerție culturală, a mizelor politice contemporane.
Primul aspect ar merita numele de fake news, prin care jurnaliștii mainstream au decis recent să se auto-denunțe, verbalizând în sfârșit, ca printr-un lapsus linguae, conduita lor din ultimii 15 până la 30 ani. Primele mele scrieri politice au fost legate de campania mediatică de calomniere masivă îndreptată împotriva guvernului maghiar în anii 2010-2013, asigurându-mi, în sectoarele instituționale și ale jurnalismului politic corect, o solidă reputație de „fascist„ (și, de ce nu, de „antisemit„). Recunoscând, acum o lună, aceleași metode de linșaj mediatic premeditat când am citit pe Al-Jazeera că guvernul Grindeanu „legaliza corupția„ (sic), am reacționat similar, prin apărarea votului majoritar împotriva dictaturii „experților„ din „societatea civilă„ – devenind, desigur, instantaneu „comunist„, „nostalgic al ceaușismului„, etc.. Acuzațiile respective, caraghioase în speță, sunt, însă, și îngrijorătoare, dacă luăm în considerație faptul că folosirea lor – în scopuri mai mult sau mai puțin conștient calomniatoare: nu contează – trădează existența unui orizont de așteptare, a unei doxe, în care ele par a avea un sens. Ceea ce arată că există încă – indiferent de gradul de polarizare a fiecăruia – tranșe consistente din opinia publică blocate în convingerea anacronică după care viața politică ar fi despre lupta dintre „stânga„ și „dreapta„. Și aici vorbim de orbire colectivă, potențial catastrofică.
Dezbaterea politică din Europa occidentală în deceniile centrale ale secolului al 20-lea – importată anacronic în România după 1990 – era despre (varii grade de) acceptare sau refuz față de proiectul central al epocii: proiectul social-democrat, însemnând, în esență, o amenajare a capitalismului bazată pe un deal între clasele sociale, care poate funcționa doar într-un context de creștere economică, fiindcă ceea ce social-democrația, în esență, propune muncitorilor, este să consimtă la o formă de complicitate politică cu orânduirea burgheză-inegalitară, primind în schimb progres, adică „trickle down„ (ne îmbogățim cu toți, deși în ritmuri diferite) și îmbunătățire inter-generațională a condițiilor de trai. După distrugerea capacității industriale occidentale de către parazitismul financiar, după ridicarea Asiei, creșterea, în lumea noastră, este, și va rămâne o amintire. Prin urmare, proiectul social-democrat rămânând fără obiect, stânga și dreapta, așa cum funcționau în Europa occidentală acum 40 sau 50 de ani, sunt forme politice golite și moarte. Ambele cadavre, însă, au fuzionat, și, din miasmele putrezirii, s-au format două holograme: dreapta zombie, esențial identică cu o strategie sinucigașă de double-down al unor politici magico-tehnocratice care și-au arătat de mult inanitatea, și stânga zombie, care, scurtcircuitând problema mijloacelor de producție, a reținut din proiectul bolșevic doar aspectul lui cel mai toxic nerealist: proiectul omului nou, nedeterminat etnic, sexual neutru, al individualității abstracte și anti-sociale, al narcisismului ontologic total.
Disensiunea internă din partidul zombie, desigur, este doar aparentă, fiindcă lipsa noastră de viitor economic, garantată pe termen lung de politicile neoliberale ale dreptei zombie, furnizează cel mai prielnic context existențial pentru „alternativele„ ontologice propuse de stânga zombie (să-ți amputezi organele sexuale cu care ai fi putut procrea copiii pe care oricum n-ai din ce să-i crești, să imporți de pe alte continente forța de muncă și potențialul de consum pe care sinuciderea ta etnică este pe cale să le anihileze, etc., etc.). „Dreapta„ și „stânga„, așa cum le înțelege în continuare discursul public anacronic, sunt două fracțiuni complementare ale Partidului Sinuciderii Colective.
Alternativele existente – așa zis „populiste„ – la politicile PSC, apărute spontan și anarhic în urma dialecticii istorice, cum ar fi regimul Orbán din Ungaria, sunt imperfecte, precare și de multe ori expuse riscului de a confunda apărarea interesului colectiv/public cu naționalismul agresiv, „conservatorismul„ cultural cu supralicitația etnicistă, respingerea formelor postmoderne ale „omului nou„ cu idolatrizarea formelor lui moderne, etc.. Dar nu există altă cale democratică de depășire a aspectelor perimate din modelul politic moștenit. Iar reformarea acestor încercări imperfecte presupune posibilitatea criticii constructive, exclusă de la bun început de maximalismul pseudo-moralist care domină clasa mediatică globală în situație de echo chamber și de legături incestuos de primejdioase cu cleptocrația financiară globală.
Și aici văd eu problema principală: spre deosebire de „regimul Orbán„, sau de (încă inexistentul) „regim Dragnea„, a căror reformabilitate este garantată de confruntarea lor regulată cu votul popular, organele presei mainstream din România și din Occident nu sunt reformabile. Nu mai există, de cel puțin 10 ani, niciun ziar mare, niciun post de televiziune pentru publicul larg care să fie rentabil, sau măcar auto-finanțat; indiferent de natura (statală sau privată) a proprietarului, patronul de presă nu mai are, stricto sensu, cum să fie un capitalist, deoarece „investește„ într-o „afacere„ zombie destinată din start să fie ținută pe pierdere atâta timp cât va funcționa. De la Mihnea Măruță la Jeff Zucker, toți patronii presei (pro-)occidentale zombie sunt de facto salariați ai statului bancar mondial și/sau ai statelor lor de baștină (oficinele respective, adeseori specializate în condamnarea „asistaților sociali„, fiind de multe ori și mari mâncătoare de… bani publici). România, cu cei 38 000 de agenți ai săi, din care mulți acoperiți în presa zombie, este doar un caz extrem, ușor caricatural, al structurii comune întregii prese occidentale de azi. Iată corupția, iată dictatura (informațională) de care niciun vot (cel puțin, cât timp se păstrează neutralitatea instituțiilor de stat), niciun protest nu te scapă: dictatura presei zombie, care garantează supraviețuirea hologramatică a dreptei zombie și a stângii zombie. Niciodată n-a fost atât de potrivită metafora marxiană a capitalului ca muncă moartă parazitând organismul muncii vii.
Mă tem că singura soluție probabilă va fi cea organică: presa zombie se va auto-lichida, nu în pofida lipsei de concurență, ci tocmai din cauza ei. Endogamia și monocultura produc sterilitate. Mecanismul de feed-back capitalist („incentive structure„) fiind profund avariat, scăderea vertiginoasă a ratelor ei de audiență, în loc s-o incite la o îmbunătățire a ofertei sale (spre mai mult realism, mai puțină propagandă zombie), o confirmă în tendințele sale monopolistice, producând, într-o spirală a prăbușirii accelerate, retorica fake news, cu utopiile sale distopice despre filtrarea conținuturilor online, etc.. E ca și cum, la intrarea noastră în Galaxia Guttenberg, un monah copist din secolul 15 ar fi spus: „bine mă, tipăriți, dacă țineți atât de mult la tiparul vostru, dar să se tipărească doar conținuturi deja prezente în manuscrisele noastre copiate!„. Acest vis infantil și criminal, de fapt, a existat, născând inchiziția și cenzurile statale. Rezultatul meciului este bine cunoscut.
În perioade de secetă, în timp ce popoarele aflate pe o treaptă tehnologică mai înaltă caută soluții de irigare, anumite popoare primitive, prin imitarea zgomotul ploii în copaci etc., încearcă să influențeze condițiile meteorologice cântând din fluier și din tobe, ilustrând mecanismul psihologic de bază al gândirii magice: simularea unor consecințe interpretate greșit drept cauze. Salivarea câinelui este menită biologic să înlesnească digestia, dar ne-a arătat Pavlov că poate fi declanșată și de un sunet deloc hrănitor. Fluierând – când vor să fluiere – retorica „fake news„, Jeff Zucker și replicile lui folclorice din triburile de pe Dâmbovița și Someș încearcă din răsputeri să încolțească o competiție digitală al cărei succes este cauzat tocmai de închiderea în sine a presei zombie, de discursul ei hipercorect și rupt de realitate, favorizat de efectul echo chamber în care trăiesc dreapta zombie și stânga zombie. Încă un mic efort, domnilor, și veți ajunge curând la puritatea sterilă a monologului puterii cu ea însăși. Moartea fizică este, până la urmă, o formă extremă a singurătății: El coronel no tendrá quien le escriba.
Autor: Modeste Schwartz