Lev Davidovici Troțki, unul dintre cei mai cruzi tovarăși ai lui Lenin (această latură de caracter a fost cam uitată în istorie, deoarece a intrat în conflict cu Stalin) a inventat un concept: revoluția continuă. Mao Zedong a adaptat acest concept sub forma revoluției culturale. La rândul lor, românii au adaptat acest concept sub forma reformei continue a sistemului de sănătate. Dacă ne ducem la dicționare, observăm cum sunt definite reforma și sistemul:
Reformă = transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter limitat sau de structură, a unei stări de lucruri, pentru a obține o ameliorare sau un progres (DEX);
Sistem = ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe, entități, etc.), aflate într-o relație structurală de interdependență și interacțiune reciprocă, formând un tot organizat (DEX).
Evoluția sistemului de sănătate românesc după 1989 poate fi sintetizată DE LA SISTEM ETATIST CENTRALIZAT LA… CE FEL DE SISTEM? Pentru oricine care are minime cunoștințe orice sistem de servicii de sănătate este personificarea sistemului central de valori. Sistemul de valori este determinat de forța de muncă din sănătate. Niciun sistem de sănătate nu poate funcționa fără medici și fără personal calificat. Dintre cele patru mari sisteme de sănătate, românii au declarat că adoptă sistemul german. Au declarat, nu înseamnă că l-au și adoptat. În Germania exista sistem public universal. Sistemul de asigurări german este legat de muncă, angajatorii și angajații plătind părți egale din asigurarea de sănătate. În îngrijirile de sănătate, principalii actori sunt fondurile de asigurări (cunoscute ca fonduri de boală) care sunt bazate pe grupuri ocupaționale. Organizațiile profesionale medicale și sindicatele formează board-urile fondurilor de asigurări. Fondurile de asigurări și asociațiile profesionale medicale au statut de organizații publice care le conferă privilegii de monopol în furnizarea de servicii publice. În acest cadru, statul stabilește reguli procedurale și scopuri ale politicilor sociale, bazându-se pe acești actori sociali pentru administrarea sistemului social de asigurări. Observați acest lucru în România? În entuziasmul lor decidenții au decis să creeze un sistem original în care au introdus elemente din sistemele englezesc (de stat), olandez (conviețuirea public-privat), australian și american. Ce a ieșit? O adevărată harababura în care nimeni nu se descurcă. Un simplu exemplu: cum să te descurci cu legea reformei în sănătate (Legea 95/2006) lansată cu atât tam-tam, când în decurs de 10 ani a suferit peste 1400 de amendamente încât a trebuit să fie republicată ca să nu devină neconstituțională. În fapt sistemul de sănătate din România se confruntă cu mari dificultăți:
- numărul mic de medici la mia de locuitori
- distribuția inegală între diferite specialități
- distribuția inegală între diferite zone geografice
- constrângeri bugetare
- dacă revenim la definițiile mai sus amintite, observăm că în toată perioada din 1990 și până în prezent sistemul, suferind numeroase șocuri mai ales legislative, nu s-a reformat ci s-a dezintegrat
- reformele succesive ale sistemului au fost conjuncturale și în mod inevitabil au condus la un eșec.
Sistemul sanitar românesc reformat este o himeră, un hibrid între diferite sisteme, în care în mod paradoxal au fost preluate părțile ineficiente și neetice.
P.S.: Nu am pomenit nimic despre dorința reformatoare a miniștrilor sănătății care nu știau nimic despre sistemele de sănătate. Dintre cei 29 de miniștri ai sănătății în decurs de 26 de ani doar 8 (6 medici și 2 juriști) nu au avut astfel de valențe și paradoxal în perioada lor sistemul a funcționat cât de cât. Din păcate ca întindere de timp mandatul lor nu a depășit 3 ani de zile. Apogeul necunoașterii cred însă că l-a atins Vlad Voiculescu, idolul ziaristelor. Incompetența ucide.
Autor: Vasile Astarastoae
Sursa: Vasile Astarastoae