După cum ne așteptam, anul viitor cursurile universitare vor avea loc online. Ceea ce era evident pentru un observator atent, anume că așa-zisa pandemie va fi folosită ca pretext pentru difuzarea din ce în ce mai generalizată a tehnologiilor digitale, se realizează în mod punctual.
Nu ne interesează aici transformările corespunzătoare ale didacticii, în care elementul prezenței fizice (întotdeauna atât de important în relația dintre elevi și profesori) dispare definitiv pe măsură ce dispar discuțiile colective din timpul seminarelor, care erau partea cea mai plină de viață a predării. Acest fapt face parte din barbaria tehnologică pe care o trăim în prezent, în care este anulată vieții orice experiență a simțurilor, precum și pierderea privirii, întemnițată definitiv într-un ecran spectral.
Mult mai decisiv în ceea ce se întâmplă este ceva despre care, în mod semnificativ, nu se vorbește deloc, anume sfârșitul studenției ca mod de viață. Universitățile s-au născut în Europa din asociații de studenți – universitates -, cărora își datorează acest nume pe care îl poartă. A fi student implica, în primul rând, o formă de viață în care studiul și audierea prelegerilor erau cu siguranță trăsături determinante, dar nu mai puțin importante erau întâlnirea și schimbul constant de idei cu ceilalți scholarii, care proveneau cel mai adesea din cele mai îndepărtate locuri și care se reuneau în nationes în funcție de locul de origine. Această formă de viață a evoluat în diferite moduri de-a lungul secolelor, dar, de la clerici vagantes ai Evului Mediu până la mișcările studențești ale secolului al XX-lea, exista o dimensiune socială a fenomenului. Oricine a învățat într-o aulă universitară știe bine cum sub proprii ochi se legau prietenii și se constituiau, în funcție de interesele culturale și politice, mici grupuri de studiu și de cercetare, care continuau să se întâlnească chiar și după încheierea cursurilor.
Toate aceste lucruri, care au durat aproape zece secole, se termină acum pentru totdeauna. Studenții nu vor mai locui în orașele în care se află universitățile lor, ci fiecare va asculta lecțiile închis în propria cameră, despărțit uneori de sute de kilometri de cei care erau cândva colegii săi de clasă. Orașele mici, care cândva erau centre universitare de prestigiu, își vor vedea comunitățile de studenți, care adesea alcătuiau partea lor cea mai plină de viață, dispărând de pe străzile lor.
Despre fiecare fenomen social care moare se poate spune că într-un anumit sens și-a meritat sfârșitul și este cert că universitățile noastre atinseseră un asemenea grad de corupție și de ignoranță specializată, încât nu este cazul să le jelim, iar forma de viață a studenților era în consecință la fel de sărăcită. Cu toate acestea, două puncte trebuie să rămână ferme:
1. Profesorii care acceptă – așa cum se întâmplă în masă – să se supună noii dictaturi telematice și să își țină cursurile doar online reprezintă echivalentul perfect al profesorilor universitari care în 1931 au jurat fidelitate regimului fascist. Așa cum s-a întâmplat atunci, este probabil ca doar cincisprezece din o mie să refuze, dar numele lor vor fi cu siguranță amintite alături de cele ale celor cincisprezece care nu depuseseră atunci jurământul.
2. Studenții care iubesc cu adevărat studiul vor trebui să refuze să se înscrie în universitățile transformate în acest fel și, ca la începuturi, să se constituie în noi universitates, în cadrul cărora, contrar barbariei tehnologice, se va putea păstra viu cuvântul trecutului și să se nască, dacă e să se nască, ceva de ordinul unei noi culturi.
Giorgio Agamben
O traducere autorizată a eseului filosofului Giorgio Agamben (n. 1942), publicat în „Jurnalul crizei” pe pagina Institutului Italian de Studii Filosofice, la data de 23 mai 2020. Giorgio Agamben a predat de-a lungul carierei sale academice în Italia la Universitățile din Macerata, Verona și Institutul Universitar de Arhitectură din Venezia), Statele Unite ale Americii (la Universitățile Berkeley și Northwestern, în Germania la Universitatea Heinrich Heine din Düsseldorf, în Franța la Collège International din Paris, și în Elveția la Universitatea din Lugano și European Graduate School. În limba română au fost traduse mai multe cărți din opera lui, dintre care amintim: Homo Sacer. Puterea suverană și viața nudă (2006); Starea de exceptie (2008); Timpul care rămâne. Un comentariu al «Epistolei către Romani» (2009); Stasis. Războiul civil ca paradigmă politică (2015); Opus Dei. Arheologia oficiului (2016); Împărăția și gloria. Pentru o genealogie teologică a economiei și a guvernării. (2018); iar în curând va apărea Misterul răului: Benedict al XVI-lea și sfârșitul veacurilor.
Traducere de Dan Siserman pentru Forum Nepantla. Text în original: https://www.iisf.it/
Sursa: Alrxandru Petria Facebook