De câțiva ani, în Europa Centrală și de Est se conturează un fenomen greu de încadrat în categoriile politice tradiționale. De la Viktor Orbán în Ungaria la ascensiunea dreptei suveraniste în Polonia, de la revirimentul naționalist moderat din Cehia până la tonul asumat al Serbiei față de Bruxelles, se simte o schimbare de macaz istoric. Chiar și România, altminteri prudentă, a avut momente în care electoratul a părut gata să mizeze pe un discurs al autonomiei economice și al demnității naționale, cum s-a întâmplat în jurul candidaturii lui Mircea Geoană în 2009 sau, mai recent, a lui Călin Georgescu.
Deși aceste mișcări sunt de obicei etichetate în presa occidentală drept „suveraniste” sau „populiste”, poate că termenul mai potrivit ar fi altul: decolonizare.
Pentru prima dată după 1990, popoarele din Est nu mai cer integrare, ci redefinirea raporturilor de putere cu Occidentul.
După 1990 – colonizarea blândă a Estului
Căderea comunismului a fost urmată de o tranziție care s-a dovedit, în retrospectivă, mai degrabă o anexare economică și ideologică decât o integrare reală. Sub lozinca „reformei și democratizării”, statele est-europene au fost presate să-și privatizeze industria, să-și liberalizeze piețele și să-și rescrie legislațiile sub supravegherea instituțiilor occidentale — FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană.
În mod paradoxal, în loc să devină parteneri egali, esticii au fost transformați în piețe de desfacere și rezervor de forță de muncă ieftină. Marile corporații vestice au cumpărat industrii întregi pe sume ridicol de mici, băncile occidentale au preluat sistemele financiare, iar statul național a fost demonizat ca relicvă comunistă.
În plan cultural, Estul a fost invitat să „învețe democrația” de la Occident, într-o postură de elev perpetuu.
Aceasta a fost, în esență, o colonizare fără armate, dar cu efecte structurale profunde: dependență financiară, pierderea controlului asupra resurselor, subordonare politică și mimetism cultural.
„Societatea civilă” – instrumentul elegant al dominației
Unul dintre cele mai eficiente mecanisme ale acestei „colonizări blânde” a fost crearea unei societăți civile de import. ONG-urile apărute după 1990 au fost finanțate generos de fundații și institute occidentale – de la Soros la NED, de la Fundația Konrad Adenauer la Open Society.
Desigur, multe dintre aceste organizații au promovat idealuri autentice: libertatea presei, drepturile omului, lupta anticorupție. Însă, în timp, ele au funcționat și drept canale de influență ideologică și politică, creând o elită urbană cosmopolită, detașată de realitățile locale și perfect sincronizată cu discursul centrului de putere.
A apărut astfel o nouă elită colonială — educată la universități occidentale, dependentă de granturi externe, care se consideră „avangarda europeană” a propriilor țări. Pentru ea, naționalismul e sinonim cu primitivismul, tradiția cu obscurantismul, iar loialitatea față de Bruxelles e o virtute civică.
Societatea civilă, în loc să fie expresia spiritului local, a devenit adesea un mecanism de corectare a „abaterilor” de la linia occidentală. Când guvernele nu se conformează, urmează „rapoarte”, „recomandări” și „condiționalități”. Exact ca într-o colonie.
Răspunsul popoarelor: de la suveranism la decolonizare
După trei decenii de dependență, Estul a început să reacționeze. Inițial, sub forma unui suveranism economic și politic — cererea de a decide singur asupra propriilor politici energetice, agricole, demografice.
Însă, în profunzime, este mai mult decât atât: este un proces de decolonizare.
Ungaria lui Orbán a formulat acest lucru cel mai clar: nu este o rebeliune împotriva Europei, ci o redefinire a raportului cu Europa. Polonia, cu naționalismul său catolic și accentul pe producția internă, face același lucru, iar Serbia refuză să accepte „moralitatea selectivă” a Bruxelles-ului în chestiunea Kosovo.
Aceste mișcări nu resping modernitatea, ci resping monopolul moral și cultural al Occidentului asupra modernității. Ele afirmă că democrația poate îmbrăca și alte forme, că valorile locale nu sunt inferioare valorilor universale, că națiunea nu e un obstacol, ci o condiție a libertății colective.
Pe scurt, Estul nu mai vrea să fie „Europa mică”, ci un subiect politic în Europa mare.
Confuzia termenilor: de ce „suveranismul” e demonizat
Occidentul a înțeles pericolul semantic al termenului „decolonizare” și a preferat să eticheteze aceste mișcări ca fiind „suveraniste”, „populiste” sau chiar „iliberale”.
Motivul e simplu: „suveranism” sună retrograd, izolaționist, tribal — în timp ce „decolonizare” ar presupune o recunoaștere a vinovăției centrului.
De fapt, în limbajul geopolitic actual, „suveranismul” este echivalentul modern al autonomiei coloniale.
A-l demoniza înseamnă a refuza însăși ideea că există o ierarhie de putere în Uniunea Europeană.
De aceea, mass-media occidentală transformă orice apel la autonomie într-un „pericol pentru democrație”, deși paradoxul este evident: ce fel de democrație e aceea în care nu ai voie să decizi altfel decât ți se ordonă de la centru?
România – între obediență și frustrare
România se află într-o poziție ambiguă. Pe de o parte, există o nevoie reală de protecție occidentală — față de instabilitatea din est, față de corupția internă, față de riscul geopolitic.
Pe de altă parte, crește sentimentul de frustrare colectivă: resursele naturale sunt controlate de companii străine, deciziile majore se iau la Bruxelles sau Washington, iar clasa politică pare incapabilă să gândească în termeni naționali.
Cazul Georgescu a fost emblematic: un discurs despre demnitate și autonomie economică, imediat ridiculizat și marginalizat ca „anti-european”.
Dar reacția publică a arătat că există, în societate, o sete de afirmare – o dorință de a scăpa de complexul de inferioritate în raport cu „Vestul civilizat”.
România încă nu și-a găsit limbajul propriu al acestei revolte, dar tensiunea este acolo – latentă, mocnind sub suprafața politețurilor diplomatice.
Estul ca nou centru de conștiință europeană
Ceea ce se întâmplă în Estul Europei nu este o reacție xenofobă, nici o nostalgie naționalistă. Este o revoluție tăcută a demnității.
Un proces de decolonizare mentală și politică față de hegemonia occidentală.
Europa de Est nu vrea să iasă din Europa, ci să redefinească Europa.
Vrea o Uniune bazată pe respect reciproc, nu pe tutelă; pe cooperare, nu pe obediență.
Poate că, într-un paradox istoric, Estul — mereu privit ca periferie — va fi cel care va salva spiritul autentic al Europei, redându-i sensul inițial: un spațiu al pluralității, al libertății și al demnității.
Așa cum spunea Václav Havel, „adevărata putere a celor fără putere” nu e în forță, ci în curajul de a spune nu.
Astăzi, Estul spune „nu” — nu Europei, ci colonialismului din interiorul ei.
Așadar, ceea ce se întâmplă astăzi în Europa Centrală și de Est poate fi citit, cu instrumentele gândirii decoloniale, drept o emancipare epistemică — o mutație de conștiință.
Este momentul în care Estul își recunoaște condiția de periferie nu pentru a o deplânge, ci pentru a o depăși.
Uniunea Europeană, dacă dorește să supraviețuiască, va trebui să accepte acest val de decolonizare internă ca parte a maturizării sale istorice.
În caz contrar, va repeta greșeala imperiilor de odinioară: aceea de a confunda hegemonia cu civilizația.
Poate că adevărata Europă a viitorului nu se va mai construi de la Bruxelles în jos, ci de la periferie în sus — din Ungaria, Polonia, Serbia, România, Cehia — din acea parte de continent care nu mai vrea să fie elevul ascultător, ci partenerul demn.
Și atunci, termenul „suveranism” se va dizolva în altceva mai profund: libertatea de a fi european în propriul fel.
Autor: Răzvan Bibire